Zootropolis (2016) 3D – Nu, zaiaț, la cât mai multe continuări!

Zootropolis (2016) 3D – Nu, zaiaț, la cât mai multe continuări!

Că tare ne-ai distrat aseară… Deși, din motive lesne de înțeles, am preferat varianta subtitrată, astfel că n-am fost în aceeași sală cu preșcolarii și, ca atare, n-am putut culege ecouri imediate, sunt convins că și mucoșii au avut parte de big big time. 

Încă nu mi s-a șters zâmbetul de pe față, așa că îmi cer iertare dacă acesta va transpărea ici și colo, într-un text care ar trebui să fie „obiectiv”. 

Dacă Disney și-a tot revenit în ultima vreme, scoțând producții mai mult sau mai puțin satisfăcătoare, cu Zootropolis atinge deja un triumf real. Totul (poate cu infintezimale excepții, pentru cârtitori) este mi-nu-nat: de la animația propriu-zisă, la decoruri, intrigă, interacțiunea dintre personaje, susținere a mesajului etc. De abia aștept să-l revăd în format electronic, să pot să-l opresc din când în când și să mă bucur de câte un cadru. Numai și orașul, o metropolă uriașă, ultratehnologizată, cu habitaturi pentru fiecare specie (ciudat, nu țin minte să fi văzut păsări), cu junglă pe bune și cartiere miniaturale pentru rozători (unde eroina noastră, iepurașul Judy, e un Gulliver amenințând să dărâme blocuri), cu linii de tren suspendate și metrou cu unghere creepy, îți oferă o excursie vizuală copleșitoare. 

Pe scurt, despre ce e vorba. Suntem într-un fel de utopie apropiată de viziunea din Isaia, în care toate animalele, prădători și pradă, conviețuiesc în armonie. Armonia încă nu e perfectă, iar idealurile sunt idealurile cele ale civilizației actuale: se vorbește, mai mult sau mai puțin direct (și cu umor fin) de toleranță interrasială și de political correctness. Până la nivel de limbaj: Judy îl atenționează pe vulpoiul Nick că nu e OK să-i spui unui iepuraș că e „cute”, doar iepurii între ei pot face asta! (Haha, genial.) Apoi, în unele zone, încă avem situații discriminare (ca în America, până târziu, în anii 60): un pui de vulpe pofticios nu este servit cu înghețată într-un magazin al elefanților, deși respectivul e costumat în elefant și „tatăl” le mărturisește martorilor că puștiul vrea să devină elefant când va fi mare. Râzi și te înduioșezi. Te înduioșezi și râzi. După care, iar râzi, fiindcă aparențele au fost risipite și ni se prezintă o altă realitate, sau, cel puțin, un alt aspect al realității. O astfel de trecere este la ordinea zilei și e făcută cu multă înțelepciune și (repet, umor) de către scenariști. Ca să apelăm la un clișeu, surprizele se țin lanț. 

Judy este un iepuraș tipă (iepuroaică sună neadecvat) și vrea să facă lumea a better place, adică să devină polițistă. Evident, părinții, niște tradiționali, încearcă s-o abată de la plan, prezentându-i avantajele nobilei meserii de cultivator de morcovi, îmbrățișată de toți cei 275 de frați ai ei (numărul lor de la momentul discuției). Normal, antrenamentele de la Academie sunt făcute pentru animale (în sensul ăla), nu pentru o stârpitură ca ea, dar Judy dovedește o ambiție ș-o determinare care amintește de Clarice Starling (mai țipă mieii, Clarice?). Astfel că iepurașul nostru don’t-call-me-cute ajunge polițistă în Zootropolis, iar șeful cel bivol o trimite – cum altfel? – să se ocupe de parcări. Frustrare, depresie, revoltă. Până când apare un caz de ciudată dispariție (onorabilul domn Vidrescu), caz pe care nu-l vrea nimeni, îl preia Judy și… wow ce aventură! 

Perechea-nepotrivită a lui „Morcovel” (se face foc și pară dacă-i zici așa) este vulpoiul Nick, un escroc cu școala vieții și un aer blazat de Marlon Brando tânăr, care evită pe cât posibil buclucurile și e deloc entuziasmat de entuziasmul fetei. Însă n-are încotro, fiind… șantajat. 

Nu numai aventură, dar și thriller polițist și un strop de horror, mixate atent: scenariul comportă situații în oglindă nostime și dialoguri ușor de reținut, fără să apeleze la punchlines elucubrante pentru asta. Totul e foarte kid friendly și îngrijit pus în pagină. Chiar și a catralioana referință la The Godfather, într-o scenă care parafrazează copios. Totul, subîntins de un umor vioi, uneori copilăresc și subtil în același timp (fiindcă, lectura comportă mai multe layere). Dintre cele mai gustate faze, cea cu leneșii (animalele cu denumirea respectivă) funcționari este silly într-un mod demențial de savuros. (Vedeți că se poate și fără glume cu scârboșenii?). 

Departe de a fi un fluffy care doar îți ridică glicemia, Judy poate fi pusă liniștit în vitrinele celor mici alături de alți eroi salvatori (după părerea mea, o bate la fund pe Brave). Dacă e s-o descrii într-un cuvânt, acela nu e „cute”, ci „simpatică”: cum lasă urechile pe spate, dă din picior ca Bocănilă, se entuziasmează sau se lasă cuprinsă de deznădejde, e un personaj cu un potențial emoțional impresionant. 

Zootropolis e un must-see. 

Cum ziceam și în titlu, așteptăm sequel-uri. 

Notă: 9.5

nota_95.jpg

Scris de Stefan
@Fără categorie
3 martie 2016 15:03

Articole asemanătoare

Vezi mai mult