Acest site foloseşte cookies. Navigând în continuare, vă exprimaţi acordul asupra folosirii cookie-urilor.

afis_silence_film.png Scorsese ține să se spele de cinism după The Wolf of Wall Street și înlocuiește tema credinței în bănuți cu tema credinței adevărate, aia în valori dincolo de biata noastră existență. Că ești creștin practicant sau nu, e imposibil să nu rezonezi la modul în care regizorul abordează probleme pe care e posibil să ți le pui măcar o dată în viață, fie că începi să cauți un sens, fie că te îndoiești c-ar exista vreunul. De obicei, filmele cu caracter religios creștin sunt rezervate doar unui anumit public, ceilalți încercând mai degrabă o – explicabilă – senzație de disconfort, ca să nu spunem de penibil. Asta se întâmplă mai ales în cazul producțiilor apologetice, care încearcă să-ți bage pe gât cu de-a sila niște dogme, sau cele care nu au subtilitatea unei deschideri critice. Nu este cazul lui Silence: da, o morală există, dar ea transcende un sistem religios sau altul. Concluzia lui este ceva care te pune pe gânduri, oricare ar fi religia sau confesiunea ta. Nu spun despre ce e vorba, vă las s-o descoperiți singuri.

Povestea e în felul următor. Este anul 1640, la un secol după ce iezuitul Sf. Francisc Xavier s-a pus să creștineze locuitori ai Țării Soarelui Răsare. Ideea e că japonezii, mai puțin duși la biserică, s-au prins că Jesus nu prea e de ei și au început persecuțiile. Așa că cei 300.000 de creștini încep să se împuțineze cu zecile de mii, unii se leapădă călcând pe icoană, alții, mai încăpățânați, sunt supuși la tortură fină. Câțiva ani mai devreme, părintele Ferreira (Liam Neeson) asistă la martiriul unor credincioși și... relatările lui se opresc aici. Circulă zvonuri cum că părintele a devenit apostat, ca să-și scape pielea. În patrie, Rodrigues (Andrew Garfield) și Garupe (Adam Driver), doi tineri iezuiți cu capul doldora de credință vor să ajungă în Japonia, să dea de Ferreira, să se convingă cu ochii lor că nu e adevărat ce se spune și să-l ajute pe acesta în lupta pentru salvarea sufletelor care au mai rămas (dacă se poate, cu tot cu înveliș). Mai pe românește, se duc la moarte sigură. Fiindcă prigoana e în toi și turnătoria, în floare. Care dă în gât un japonez creștin primește 100 de arginți, care dă în gât un preot venetic ia 300 de arginți – o avere pentru niște amărâți de țărani care mănâncă un castronel de orez la câteva zile. Ne întrebăm de ce atâția bani ca recompensă să dai în vileag niște oameni pașnici, că doar nu-s cine știe ce cruciați, gata să treacă prin foc și sabie păgâni. Păi, o să ni se explice: credința asta e dăunătoare, subversivă, sucește mințile la plătitorii de taxe. E cam ca la începuturile creștinismului, în Roma antică: datele diferă un pic, dar, în esență e cam despre același lucru. Situațiile în oglindă sunt implicite sau explicite. Ajunși într-un sătuc japonez de creștini, cei doi preoți vorbesc despre prigoana din perioada timpurie, când credincioșii se adunau în catacombele Romei. În timp ce suferințele lor – și ale preoților – sunt asemănate cu cele ale lui Isus, prin conceptul de imitatio Christi. Există – cum altfel – și un Iuda, există și o scenă care trimite la Grădina Ghetsimani.

Conflictul principal, în care apare un inchizitor de-la lor, Inoue-sama (un personaj excelent construit și jucat), nu este deloc simplu: japonezii și-au dat seama că martiriul nu e întotdeauna o soluție și adoptă tactici mult mai diabolice. Nu e de ajuns să distrugi corpul muritor, trebuie să faci tot posibilul să convertești spiritul/ sufletul. Astfel, lupta se strecoară din afară înăuntru, făcând loc îndoielii, cel mai redutabil dușman: „I pray, but I am lost”, ajunge să spună la un moment dat unul dintre personajele principale. De sus – evident, tăcere. (De unde și titlul.) Dar cum înțelegi această tăcere? Oare Dumnezeu nu există? Sau nu vrea să răspundă, acum, când cei care-l venerează suferă cel mai mult? Sau tăcerea lui are un cu totul alt sens, ascunde un mesaj al speranței?

Un film al marilor întrebări, în care violența extremă (torturi, cruficicări) este privită, contemplată, de la distanță, fapt care poate fi perceput ca o, paradoxală, detașare (spre deosebire de celebrul film al lui Mel Gibson, ca să dăm un singur exemplu), ca și cum adevărata luptă se dă altundeva: atât Ferreira (la începutul filmului), cât și ceilalți doi preoți, asistă la scene de tortură de la distanță, ca și cum nu s-ar afla în același spațiu, ca și cum se uită la un tablou religios – sau vizualizează, conform așa-numitelor „exerciții spirituale”, creația lui Ignațiu de Loyola, întemeietorul ordinului iezuit.

Slow paced, auster (fără o coloană sonoră care să atragă atenția asupra ei), cu un Andrew Garfield iarăși pe rol, Silence nu e un film să te copleșească emoțional, ci mai degrabă unul care îți sădește în minte o idee – pentru unii, ea poate să nu însemne nimic, pentru alții, destul.


Notă: 9

nota_9.jpg

Review upvoted by Arnia Software, the #1 Romanian nearshore software development company delivering agile development services with innovative approaches within a competitive environment.

Scris de Stefan | Miercuri, 15.03.2017 13:10 Cronica de film

National Cinematografic