A Quiet Place (2018) – Șșșșșș…i despre ce vorbim?

Titlul, ușor ironic, anunța un film inteligent. La fel și trailerul. Să nu mai spunem de idee: niște nu vă spun ce, să nu stric surpriza, ne vânează după zgomotul pe care-l facem. (Domnu’ cu bormașina de la 7 – sau 8 –, sunteți pe fază? Să-i transmiteți și vecinei care bate în calorifer.) Deci, adio chitară la foc de tabără, adio ieșit pe tocuri prin oraș – niciun zgomot. Până și Big Bang-u’ s-ar gândi de două ori dacă să-și dea drumu’. Liniște ca într-un scriptoriu din Evul Mediu și pace (mă rog, fără pace). Călugărițele ordinului Sfintei Beryl Pălăvrăgitoarea din minunata carte Semne bune, de Neil Gaiman și Terry Pratchett (RIP), n-ar avea nicio șansă de supraviețuire. Nu mai merge nici măcar un degețit de aifon, dacă nu-s tastele pe silent. Dușmanu-i necruțător, numa’ urechi, urechi pentru care orice critic muzical ar ucide.

Genul de situație în care o tuse, un strănut e semn că o mierlești. Bună idee, cum ziceam. În plus, după cum e realizat, filmul se vrea din categoria de horroruri deștepte – nu gore inutil, vânzoleală excesivă, scenariu-șablon, cu final girl etc. Poate că se vrea din elita din care face parte The Witch. Aici s-ar putea să fie o problemă. Pentru că, iată, avem termen de comparație (deși nu-s același subgen). Iar lui A Quiet Place nu-i iese nici măcar o atmosferă suficient de particulară și de intensă, să rămâi cu ea în suflet după ce l-ai văzut. Nu mai spun de profunzimi (se încearcă, dar…), unghiuri de vedere neașteptate și dovedirea vreunui simț al timpului – niște spații temporale în care să ne putem cufunda în voie (ca în filmul cu care îl comparam).

AQP își fixează cadrul temporal în mod prea convențional, deși tăieturile au ceva siguranță: imagini cu un soi de postapocalipsă, cu orășel pustiu, cu magazine pustii, cu inevitabilele bucăți de ziare care ne avertizează în viitorul anterior asupra prăpădului. O familie de patru (tatăl e jucat de John Krasinski, care e și regizorul, mama de Emily Blunt, care e soția lui Krasinski) supraviețuiește cu înțelepciune bazându-se pe vorba „tăcerea e de aur”. Locuiesc într-o căsuță în pădure (care căsuță aș vrea să știu cum au reușit să și-o facă), mai dau câte o raită în oraș după provizii. Tatăl se și își pregătește familia pentru viitor: învață cum ar putea scăpa de dușman, ce ar trebui să facă în momentul în care, cine știe, mai apare un membru al familiei – și doar știm că bebelușii nu-s chiar cele mai răbdătoare ființe. Toate astea în limbajul semnelor, în vârful picioarelor (de preferat, desculțe). Bun. Mai departe?

Mai departe, mai nimic. Sunt câteva faze de encounter, puse în scenă binișor, cu ceva suspans, dar nu îndeajuns să te apuci cu mâinile de brațele scaunului. Conflictul n-are întorsături de situație. Dușmanul are vreun punct slab? Posibil. Chiar dacă ar avea, găsim o soluție narativă ingenioasă precum anticlimaxul din Războiul lumilor? Puțin posibil. N-are puncte slabe? Posibil. Găsim un deznodământ deștept, problematizant? Puțin posibil.

La un moment dat, puștiul îi arată soră-sii o rachetă desenată de el: „Așa vom scăpa, vom pleca în spațiu”, zice el prin semne. Promițătoare deschidere. Dezamăgitoare dezvoltare a ideii.

Câteva clișee și situații servite la fileu, care m-au enervat, tocmai fiindcă nu mă așteptam la ele. Cei doi, soț și soție, își amintesc de vremurile bune și fac un dans la sentiment (muzica se aude din căști). Common, ppl, puteți mai bine de atât. 

Sunt surprins de notele mari culese de filmul ăsta pe site-urile de specialitate. N-am răbdare să parcurg recenzii. Oricum nu cred că m-ar ajuta, că mi-ar dezvălui cine știe ce chestii subtile care mi-au scăpat. Iar astea oricum n-ar putea salva filmul de la a fi doar un debut regizoral mediocru.

Notă: 6