About Time – Cum să împaci și capra, și varza

Mai precis: și glumele de filme cu adolescenți, și „viață, încotro?”. Și un romance susurat lin, și niște drămulețe de familie. Un concept ambițios, montat pe tema întoarcerii în timp, căreia i se dă o limitare ușor frustrantă (nu poți s-o salvezi pe Maria-Antoaneta de la decapitare și nici să-l bați la șah pe Capablanca). Limitarea respectivă ar fi trebuit să vireze toată treaba spre derizoriu și meschinăria pasiunilor mărunte (ca să râdem și noi cu toată gura), dar scenaristul și regizorul Richard Curtis nu ne dă satisfacția asta. Vrea să ne țină o lecție. OK…

Deci, avem o nobilă ocupație, de a te întoarce în timp să repari boacăne, moștenită (doar) din tată în fiu. (E de înțeles de ce nu intră și femeile în secta asta.) Aha, își zice imberbul Tim, să vezi ce gagică-mi trag. (Respectivul primește un punct în plus de la mine pentru afișul cu Amélie din camera lui.) Cum deseori se întâmplă chiar și în filme mai puțin serioase, planurile lui sunt date peste cap de -licious Charlotte, care-l face mat în ciuda tuturor răsucirilor lui în timp și spațiu. Minunat exemplu de nestatornicie a femeii, heracliteană, am zice, că nu te poți înfige în ea de două ori, sau cratyleană de-a dreptul, că nu reușești s-o faci nici măcar o dată.

Dar apare the one, firește, sub chipul unei necunoscute, pe care, la început n-o vedem. Și nici Tim, că e un blind date la propriu, pe întuneric. Plăcut faza. Apoi, din întuneric emerge Mary (Rachel McAdams), foarte veverițoasă și (cumva) misterioasă până la capăt. Are așa o frământare interioară că te aștepți ca, dintr-o clipă în alta, să mărturisească că a făcut operație de schimbare de sex.

În acest moment, așa cum ne învață manualele, ar trebui să apară niște probleme. Serioase. Crunte. Neah, nu prea-s. Sursa principală de tulburări e că Tim tre să aleagă: meșterește ici, strică colo și invers. (Faze haioșele și cam atât.) Abia spre final apare o astfel de problemă, apropo de relația tată-fiu, care merita exploatată cu mai multă încăpățânare. Rezolvată elegant, ce-i drept – asul din mânecă. Și suficient de emoționant, mai ales că Bill Nighy și Domhnall Gleeson reușesc uneori o chimie mai chimie decât cea dintre Gleeson și Rachel. Mesajul final (apogeul lecției) tre c-o să placă la multă lume. Targetul principal ar fi femei, 30-45, active intelectual. 

Mie, cel puțin, mi-ar fi plăcut niște glume mai acătări din partea scenaristului lui Blackadder. (Bancul cu confuzia girl friend/ girlfriend? Faza cu loțiunea de plajă? Come on.) Și Tim ăsta, prea-i, așa, enervant de molâu.

După părerea mea, Curtis reușește cu mare greutate să împace cele menționate mai sus. I-a ieșit un hibrid curios, interesant pe alocuri. Din păcate, n-are nici verva unui Click (2006), nici soliditatea unui Groundhog Day (1993), ca să dăm exemple de filme apropiate ca temă. Dar îl felicităm pentru curaj.

Notă: 7.5