Deadpool (2016) – Gura nu-ți mai tace, Marvel tot îți place

Deadpool (2016) – Gura nu-ți mai tace, Marvel tot îți place

Pentru cine (se) întreabă „Dead who?!”, vă spun din capul locului că e vorba de, poate, cel mai interesant personaj din benzile desenate (deși, preferatul meu rămâne Rorschach din Watchmen). De ce? 2. Doamne, ce-i la gura lui! Atâta sarcasmșiironie, atâta zeflemea, în punchlines usturătoare, n-ai să vezi nicăieri în altă parte. 1. Fiindcă e conștient de sine, știe că-i (doar) un personaj, ceea ce-l face să vorbească direct nu doar publicului, ci și creatorilor lui. Într-una dintre benzile desenate și destinate lui, DP (oribil nume, dar asta e) zice, la un moment dat, că mai bine tace, că altfel ăia de l-au desenat-scris îl vor îmbrăca în rochie numărul următor. Ceea ce s-a și întâmplat. Oameni răi. Dar ce, parcă asta îl demoralizează? Păi, în acest caz, nu știi cu cine ai de-a face. (Nu vă închipuiți că sunt vreun expert în comic books, informația am preluat-o din X-Men and Philosophy. Din păcate, tocmai studiul despre Deadpool e departe de a fi cel mai elaborat – singurul filozof la care face trimitere e Platon, cu a lui peșteră. Asta, dacă voiați neapărat să știți.)

So… Este Deadpool cel de acum acea gaură neagră în galaxia Marvel, acea răzvrătire luciferică, subversiune imposibil de asimilat în sistem, aberația care pune regula sub semnul întrebării pe care o așteptam? Da și nu, poate mai mult nu (tre să mai cuget).

Da, Deady este un exemplu de anarhist (f…ck the rules), deviant până la ultimul nivel, sexual, punând sub semnul întrebării orientarea straight a (anti)eroilor Marvel (aici și, mai devreme, în Wolverine din 2009, unde face aluzie la testosteronul care-l înconjoară, într-un lift). Transformarea lui se rezumă, practic, la dobândirea superputerilor (și, evident, la suferința – inutilă, îngroșată stilistic în bună manieră postmodernistă – pe care aceasta o presupune). Conștiința nu suferă schimbări: nu și-a pierdut luciditatea, cu atât mai puțin sarcasmul. Țelurile lui rămân ancorate în viața pe care o cunoștea dinainte de transformare: îngrijorat că iubita nu-l va mai accepta în noua formă, hidoasă (prețul supraviețuirii cancerului și cel al superputerilor este o înfățișare respingătoare, atâta vreme cât nu e mascată de costum), Wade/ Deadpool n-are gânduri mari, gen salvarea omenirii, ci de a reveni la normal. Pentru el, costumul este doar o mască impusă, un fel de avatar al supereroului pe care e obligat să-l poarte până va fi din nou el însuși, un fost mercenar ticălos, îndrăgostit de o (fostă) damă de companie, Vanessa.

Așa că povestea este deconcertant de simplă: Wade, care trăiește o poveste de dragoste pe undeva pe-aproape de cea din Jeux d’enfants, descoperă că are cancer terminal, apare un tip misterios („man in black”, cum îl numește protagonistul, hahaha) îi întinde „o mână de ajutor”, spunându-i că-l va transforma într-un supraom, Wade acceptă, ajunge pe mâna unui „doctor” (Ed Skrein), e transformat cu prețul mutilării și apoi vrea să fie recondiționat fizic: Wade/ Deadpool dă dovadă de o naivitate înduioșătoare. Dar așa sunt copiii răi ca el. Fiindcă, până la urmă, noul purtător de costum mulat este un copil mare: comportamentul lui exagerat dă măsura unui hybris în toate sensurile. Răzbunarea lui este, până la un punct, disproporționată, infantilă. Odată cu consecințele transformării și ale acțiunilor lui ulterioare, Wade își înțelege propria-i natură și începe să se îndoiască de propriile-i convingeri: poate că ar trebui să fie un supererou? Maybe yes, maybe no.

Posibila lui adeziune la Bine e așteptată cu sufletul la gură de alți mutanți (din partea „cea bună”): printre ei este Colossus, un uriaș bolovănos cu suflet pe măsura staturii și accent rusesc, din care makerii extrag dintre cele mai simpatice și mai semnificative poante: la un moment dat, matahala face teoria arhetipologică a celor cinci „momente” ale eroului, în termeni care la noi și-ar fi putut găsi un loc de seamă în semănătorism (dacă e să găsesc un echivalent). Pentru cunoscători, epic.

De ceva vreme se vehiculează ideea că postmodernismul e mort. (Unii au profetizat deja înlocuitori: digimodernismul, pseudomodernismul etc..) Nu spun, și eu parcă m-am săturat de el: ce atâta ironie, parodie, (auto)referențial, relativism, citat, parafrază, resemantizare… Dar se pare că postmodernismul încă mai are multe de spus, măcar la nivelul maselor: capacitatea de seducție a referințelor culturii pop rămâne surprinzător de fresh în Deadpool. Până-ntr-acolo încât asculți, în câteva momente-cheie, cu înțelegere, unul dintre vârfurile prostului gust, „Shoop” al lui Salt-N-Pepa. (Probabil, raportată la ce s-ar putea numi prost gust în 2016, melodia respectivă ar fi ca „Sonata Kreutzer” față de „Ca o apă cristalină”, dar asta e altă discuție.)

A venit momentul să fac următoarea aserțiune: nici unul dintre actorii implicați în proiect nu-mi place. Come on… Ryan Reynolds (Wade/ Deadpool)? Da, a fost OK în Wolverine, dar nu să te dea pe spate. Și niciun rol al lui nu m-a wow. (Giiizzzz, Self/less?! .) Înainte să intru în sală la DP, eram gata să-l disprețuiesc din tot sufletul. Mn-am reușit. Cumva, Ryan (poate și pentru că 90% din film e acoperit de mască) m-a făcut să-l simpatizez. N-aș fi crezut. (Asta era prima piatră de încercare în cazul acestui film.) Ca să nu spun că face mișto de el însuși. (Spoiler nevinovat.)

Hei… Să sărim peste Ed Skrein, slab, așa cum și era de așteptat, deși în rol de mare antagonist , și să trecem la ceva savuros: Gina Carano. Rolul ei este cea mai răcoritoare ilustrare a unui actor/ unei actrițe care-și merită rolul. Gina/ Angel este mâna dreaptă a lui Francis/ Ajax (Ed Skrein), o karatistă (cum e și în realitate), doar că mutantă, deci are supra-uri, și care rupe mecle, și mai bine tace, și, la un moment dat, îi iese țâța aia voluminoasă pe-afară (scuze de anacolut). Că asta-i cam tot ce poate.

Narațiunea, cu imense flashback-uri, nu e strălucită. Iar miza și acțiunea sunt departe de a mulțumi fanii Marvel: cei mai mulți ar considera-o o trădare, o abatere de neiertat. Dar Deadpool nu e neapărat pentru ei. E pentru cei pregătiți pentru o deconstrucție nemiloasă a supereroismului, în care totul e luat, aproape sistematic, la mișto, dacă nu până într-acolo încât să pună la îndoială existența universului respectiv, cel puțin până să-i indice niște schimbări binevenite. Deadpool este subversiv și, sperăm, cel puțin pe atât de fertil pe cât pare la prima vedere (hai cu un sequel). De aia, umflăm nota, în speranța că producțiile ulterioare care-l vor exploata vor fructifica 100% datele de aici.

Și, cu asta, am încheiat: în ce mă privește, cel mai amuzant film de cel puțin juma de an încoace. Infam, dar nu idiot, și foarte rar gratuit: autorii știu să plaseze poantele și să le facă să crească. (Probabil, sunt multe bancuri-aluzii pe care doar un american imersat în pop culture le putea gusta.)

Din rațiuni lesne de înțeles, nu e un film de văzut cu juniorii, oricât de ahtiați după supereroi ar fi.

Notă: 8.5

nota_85.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult