everest-811760l.jpg „Că ce-ai cu muntele?” „Păi, că există!” Că-i acolo, că-mi stă în cale și prea e mare. Tre urcat. În ultima fază de alpinism, omu’ vrea la Everest. Geaba i se spune că fiecare ar trebui să aibă muntele lui, în zadar îi cântă marele Vîsoțki că mai bun decât muntele e doar muntele pe care încă nimeni nu l-a urcat. Nu-i chip să te înțelegi cu el. Dă și până la 100.000 $ ca să se vadă acolo sus, deasupra la toți. (Mă rog, cel care are totuși nevoie de un ghid-instructor.) Asta cu bănuții e pe bune: personajul lui Josh Brolin a scos din buzunar 65.000 $, o aflăm din film, în treacăt, că, vezi bine, partea materială e insignifiantă în raport cu ce are loc acolo. 

Să mai menționăm că personajele, cu aceleași nume, au existat aievea, iar întâmplările zugrăvite sunt aidoma. Iar filmările au fost făcute, cel puțin în parte, unde a avut loc tragedia, ne-a garantat ieri, la avanpremieră, alpinistul Alex Găvan, care deja are șase vârfuri de peste 8000 m la activ, unde a urcat, spre deosebire de cei din film, fără oxigen suplimentar. (Cât nu se ține de piolet, Alex Găvan strânge fonduri pentru victimele cutremurului din Nepal. Frumos.) 

În mai 1996, se pune de-o expediție sub comanda lui Rob Hall (Jason Clarke), viitor tătic (deja știe c-o să aibă fată), fapt la care ar trebui să ridici din sprânceană, dar cică așa s-a întâmplat, nu-i (doar) manipulare emoțională pe față. Și nu-i vina nimănui că există o Keira Knightley (Never Let Me Go, Anna Karenina), fix pe rol de soție gravidă care numără secundele până la următorul apel din Himalaya și când, în sfârșit, vorbește, i se înnoadă lacrimile sub bărbie, de-ți vine ție, spectatorului, să iei calea muntelui, să i-l aduci acasă pe nesocotit. 

Conexiunea Rob-Jan e core-ul emoțional și, cumva, reușește să se achite de acuzația de clișeu și altcumva decât cu scuza de mai sus. Și, mai important, transformă impedimentul dialogului pe calea aerului într-un  avantaj, fiindcă implică și alte personaje de legătură: Emily Watson e Helen Wilton, coordonatoarea expediției (în tabăra de la baza E-ului, unde e telefon și stație emisie-recepție) și martora dramei din ambele părți. N-ai vrea să fii în locul ei, pentru toți banii din lume. 

Sunt multe astfel de impedimente, frumos ocolite de scenariști (William Nicholson a scris la Gladiator și Les misérables): povestea reală e destul de zgârcită cu elementele dramatice – nah, ce se poate întâmpla pe munte? Mai ales când viscolește în dușmănie, abia sunt legate două vorbe și nici nu poți să savurezi expresiile faciale (mai ales pe-ale lui Gyllenhaal). Regizorul islandez Baltasar Kormákur (Contraband) se descurcă incredibil de bine în acel haos de început de lume (sau extraterestru, „parcă se află pe Lună”, cum zice Jan-Keira): prudent, personifică natura exact cât să nu intre într-un dialog, rămâne o alteritate ostilă, dar indiferentă. Natura preferă să tacă: e aici ceva mai înfricoșător decât într-un horror obișnuit, cu deplasările amețitoare de puncte de vedere, care nu sunt umane și nici nu reprezintă un dialog. Omul rămâne să se lupte cu propriile-i limite, iar ecoul efortului său, o iluzie. Everest nu e Stalker. Până la urmă, la întrebarea „de ce” nu se poate răspunde cu seriozitate: un răspuns din zona psihologicului ar fi parțial și nesatisfăcător, unul din zona metafizică, inadecvat. Rămâne spectacolul luptei pentru supraviețuire. 

Mici probleme (inclusiv o gaură în plot): probabil cel mai interesant personaj, japoneza Yasuko Namba, n-are aproape nimic de spus, poștașul Doug (singurul cu o misiune mai „măreață”, cea de a-i inspira pe copiii din localitatea lui) ar fi putut mai mult. Dar totul se iartă în fața spectacolului (sumbru, grandios, epidermic) din partea a treia. La final, obligatoriile fotografii cu cei „reali” (majoritatea, dispăruți), aranjate astfel încât să te bușească lacrimile, dacă au întârziat să apară până atunci. (Hei, manipulare!) 

Discutabil dacă era nevoie de 3D, dar cu siguranță e de văzut pe ecran mare. 

Notă: 8 

nota_8.jpg



Nea Costel, drojdier:

“Până şi eu mă trezesc pe 26 mai ca să merg la vot! N-ai nicio scuză dacă stai acasă!”

Scris de Stefan | Saturday, 12.09.2015 16:07 Cronica de film

National Cinematografic