fantastic-beasts-the-crimes-of-grindelwald-313124l.jpg În primul rând, un moment de reculegere pentru Stan Lee. 

Așa, să reluăm. Johnny Depp, greu de recunoscut sub trăsăturile lugubrului Grindelwald și cu cea mai nașpa freză pe care a avut-o vreodată, întruchipează noul Voldemort al seriei, unul mai puțin britanic, dar pe aproape la fel de pervers. Scenariul îi dă atribuțiile unui villain cu bătaie lungă, de exploatat fertil multe serii de acum încolo: are gânduri mărețe (să iște război între magicieni și încuiați, aka noi, uoamenii obișnuiți și să ne subjuge, să ne țină sub baghetă), e geniul-neînțeles căruia i s-a făcut nedreptate (din punctul lui de vedere), dar el nu vrea răzbunare (aparent), e vizionar (într-un fel productiv ambiguu), e mai mult lucid decât visceral (ca Voldemortul ce-l știm), ce să mai, e șmecher tare. Și: clar, trimitere la Dolfi. Adică, trimiteri subtile, dar cei cu ceva istorie-n cap imediat fac niște legături: numai dacă ne gândim că acțiunea se petrece în 1927, în același an în care, în urma ridicării interdicției de a ține discursuri, Hitler își începe ascensiunea. Despre forța de persuasiune a lui Grind se face vorbire încă din primele minute, când acesta e încă închis într-o sinistră pușcărie (și nici măcar nu e Azkabanul, cu înfiorătorii săi dementori). Sunt multe aluzii la nazism: discuția despre sânger-pur, vestimentația, modul în care Grind preia o casă din Paris, omorându-i pe proprietari etc. 

Simpaticul Newt, introdus în lumea potteriană în Bestiile  din 2016, trebuie să-și aleagă tabăra. Nu e greu de ghicit că n-o să treacă la the dark side, ci o să țină cu de-alde Dumbledore (un Jude Law cam șters, din păcate). Pe de altă parte, de un comic nebun e implicarea lui într-un fel de triunghi amoros alcătuit împreună cu iubirea din copilăria de la Hogwarts (pretext pentru un flashback superb), mulatra Leta, și gagicuța Tina (din Bestiile anterioare), care nu dă pe din afară de personalitate, dar îi șade bine freza de franțuzoaică, e din peisaj. Adică în Paris, unde se petrece în mare parte acțiunea. Care acțiune, în multe subploturi, poate fi rezumată la „căutare”: toată lumea caută pe cineva. (Nu e chiar cea mai fericită structură de scenariu, dar...) 

So... Credence (dacă vă mai amintiți, băiatul foarte foarte supărat și nedreptățit din 2016, încă mai supărat acum) își caută părinții adevărați, Tina și alții îl caută pe el, Newt o caută pe Tina (iar secvența în care face detectivistică magică pe străzile Parisului aș revedea-o de zeci de ori fără să mă satur), și cel mai simpatic încuiat, Kowalski, e în căutarea zăpăcitei de Queenie. 

E mai mult ceva intermediar, în care se hotărăsc tabere și sfere de influențe, bătăliile (mai ales alea decisive) au mult de așteptat. Dar modul în care se rezolvă departajarea are ceva nerv. S-ar mai fi putut lucra la dramatism, desigur (motivații etc.). Și poate că, în toată seria asta rowlingiană, schemele bazate pe rudenie (incluzând revelațiile) au devenit deja cam obositoare – pe viitor ar fi bine să încerce și alte direcții. Știți cum e cu law of diminishing returns... 

Vedeta principală a sequelului e însăși magia (și, în consecință, iluzia/imaginea). Cred c-am mai spus-o și cu alte ocazii: marele pericol în cazul fantasy-urilor de gen (cu magie etc.) este nu atât suprasaturația, cât lipsa surprizei. Când se poate întâmpla chiar orice (sfidând prea des logica și bunul-simț), ai atins un prag pe care nu-l mai poți depăși și plictisești. (Întotdeauna cele mai de impact faze sunt alea în care irumpe fantasticul în cotidian.) Din fericire, Fantastic Beasts reușește să ducă totul la un nou nivel: magia e mai subtilă, mai eteric-aluzivă, are „defecte” (cât de complicat, și grozav de amuzant, îi e lui Newt s-o găsească pe Tina, când ar fi putut să se uite într-un glob de cristal și într-un GPS!). Apropo de niveluri, avem și circ de monștri în lumea vrăjitorească, o găselniță ingenioasă: până și magicienii mai au la ce să se minuneze. (Desigur, s-ar fi putut insista pe particularități.) Și: în fața ochilor noștri, magia devine uneori problematică, nu-ți dă mură-n gură. Mișto momentul din flashback cu Newt și Leta copii, la ora exorcizării (prin vraja „riddikulus”) a celor mai mari temeri (una dintre cele mai geniale chestii din J.K. Rowling). Acea pânză albă care plutește în ape va avea ca pandant pânzele negre (ca niște lințolii) care acoperă Parisul și vestesc adunarea lui Grindelwald. Absolut superb, ți se face pielea de găină. 

Totuși (iar o chestie salutară), noul film din serie nu se lasă ispitit să continue dominanta sumbră a ultimelor pottere: este mai senin, mai relaxat, cu gingășii și duioșii, cu un umor foarte special. 

Mă tot frământă ce era cu inima aia din seiful lui Nicolas Flamel... Tre să caut pe paginile de fani. 

Vă mai zic doar atât: Accio și mergeți să vedeți filmul. 


Notă: 8.5

nota_85.jpg


We know both the art of matching people and the science of technology.

Staffing done right: +250 tech specialists and a 95% retention rate. See our current job openings!

Scris de Stefan | Wednesday, 14.11.2018 13:23 Cronica de film

National Cinematografic