Fantastic Four (2015) – Cusururi fără număr

Trei sferturi de oră… Trei sferturi de oră care puteau să fie aranjate fără bătaie de cap într-o ilustrație cu voice over de 2-3 minute în introducere. Alte trei sferturi de oră de „acțiune” diluată, previzibilă chiar și pentru un copil de 4 ani, total lipsită de suspans și tarată de clișee nesimțite. Cel mai neinspirat episod din Captain Planet e o capodoperă față de F4. Și: a mai existat cumva, prin 2005, un dezastru de film cu aceleași personaje, intitulat tot F4? Păi, scuze, dar aș prefera să-l revăd pe ăla cap-coadă decât să reiau 10 minute din ăsta. Care e rațiunea de a fi a acestei nu-știu-cum-s-o-numesc? 

În cele ce urmează, mai ales că avem de-a face cu un backstory, să facem abstracție de tot ce știm despre cei patru fantastici, care apar prin filme încă din anii 60. 

Povestea începe hăăăt în copilărie (de ce? cui îi pasă?), când Reed, personajul „mai” principal, e un tocilăraș cu o privire și-o rostire de zici că-i următorul Norman Bates (probabil ca să ne prindem noi că nu e foarte iubit de mediul în care l-a plantat destinul), pus pe giumbușlucuri cuantice: filmul e presărat cu bâlbâieli de fizică sofisticată, pe principiul că oricum targetul nu pricepe o lambda. Ideea e că viitorul psycho ratat vrea să teleporteze. Lui i se alătură enigmaticul (în sens că n-are nicio calitate, pozitivă/ negativă) Ben Grimm. Și ajung ei mari… Și sunt cooptați de negrul dr. Storm, interesat de ghidușiile lor și tată adoptiv al lui Sue și al lui Johnny, care vor îngroșa rândurile – indisticte ale – fantasticilor (da, deși unul e fată, iar celălalt, melanic). Printre ei apare și Victor von Doom, al cărui „destin”, chiar dacă nu știi nimic despre personaj, îl ghicești dintr-o încercare, oricât de neîntinat ești într-ale supereroisticii. Toată gașca va lucra la un dispozitiv de teleportat și, ca să ajungă, pe această întortocheată și inutilă cale, la „esențial” (superputerile), aflăm (cu dezamăgire) că punctul B al teleportării nu-i aici, pe Pământ (i-auzi, Noua Zeelandă, mai ai de așteptat până mă vezi). Nu, prin cine știe ce misterioase combinații ale perversei fizici cuantice, obiectele/ ființele ajung într-o lume paralelă, „Planeta Zero”, care se dovedește a fi doldora de energie. 

În acest moment, își bagă nasul cei de la NASA (pentru teleportare, pentru planetă? who cares). Băieții se simt trădați și cică hai noi mai întâi acolo, să înfigem – la propriu – steagul. Și uite așa, după 45 de minute, prindem la puteri. Ce facem în continuare? Nu vreți să știți… 

Dacă bălmăjeală cuantică trece examenul că ți-e lene s-o verifici (și, parcă, sună asemănător cu niște lecturi similare), discursul care dă glas motivațiilor e clar arierat. Ca, de exemplu, lui von Doom, înainte să sufere transformări, i se dă ocazia să strecoare că locuitorii Terrei și-au bătut joc de planetă, deci, merită s-o mierlească. Să te cheme așa și să te pună scenariștii să scoți chestii din astea… Fără să ne facă nimeni cu ochiul, fără nicio sugestie de (auto)ironie.

Ironia ca ironia, dar și umorul e absent cu desăvârșire: cele una-două încercări le vezi mai degrabă ca pe o lipsă de consecvență în acest noian de inepție, în plus, n-au nici sare, nici piper. Mai vesele sunt momentele „dramatice” – serios. Când îl vezi pe Reed (talentatul Miles Teller), în laborator, alungit și prins în curele, sau pe Ben, devenit The Thing și supărat, nu se știe de ce, pe prietenul lui, te bușește râsu’. 

Tern, fals, total neangajant, F4 bifează cu minus la toate capitolele, că ajungi să-ți pui întrebarea dacă nu e cumva făcut special așa – exponentul vreunei revoluții cinematografice. 

(Am văzut oare un cimpanzeu supus experimentelor?! Oh, așa gafă, mai rar în ultima vreme…) 

Notă: 3