Continuăm cu recomandările de filme mai puțin cunoscute, dar care merită văzute, din 2016. Criteriile de selecție: gradul de entertainment, originalitatea poveștii/ a scenariului, imaginația/ inventivitatea, deschiderea spre reflecție, calitatea cinematografică (regie, montaj, jocul actorilor etc.)  


gogseong.jpg 

Gog-seong (The Wailing/ Satul blestemat) 

(Coreea de Sud, 2016) 

(fantastic, horror, mister) 


Următoarele două filme recomandate nu sunt chiar dintre producțiile obișnuite de Crăciun. Dar ambele au ceva ce puține filme cu ho-ho-ho, zurgălăi și reîntregiri de familii au: substanță, o poveste cât de cât originală și spusă remarcabil. 

Desigur, sud-coreenii ne-au dat anul trecut o capodoperă, Ah-ga-ssi, primul film căruia i-am dat nota 10. Dar nu e singurul cu adevărat bun pe care ni l-au livrat anul trecut. Așa cum o poate garanta oricare cinefil cu ceva deschidere, la capitolul horror, asiaticii sunt neîntrecuți, iar, de ceva ani încoace, Coreea de Sud este campioană indiscutabilă. Gog-seong confirmă asta.

Poate nu știm noi multe despre cultura ochilor oblici aflați la sud de ghidușul care amenință Occidentul cu bomba, dar și noi suntem capabili să ne înspăimântăm la fel de bine, cred. Și dacă avem o poveste bună, să o apreciem pe măsură. 

Gog-seong reia, cu aceeași vervă și cu aceeași siguranță de sine, formula care a făcut din Gwoemul o capodoperă a genului: oameni simpli (caricaturali și sublimi în același timp), puși în situația de a concepe ceva de neconceput, un imposibil mai mult decât posibil și (in)credibil de palpabil. 

Un străin (japonez, ca să vezi că sud-coreenii încă au boală pe insulari, ceea ce se poate observa și în alte filme recente de-ale lor) ajunge într-un sătuc în care plouă ca de sfârșit de lume și, odată cu sosirea lui, se răspândește o boală care te face din om neom. Un polițist foarte comod de felul lui, care ar fi vrut să-și câștige bănuții doar mustrând vreun bețiv care a întrecut măsura sau niște puști care aruncă cu pietre în curtea babei nebune, are de înfruntat forțe ale răului de o perfidie greu de imaginat. Are nevoie nu doar de o minte analitică demnă de un Sherlock, dar și de o capacitate de a discerne binele de rău cu care s-ar putea mândri un filozof clasic. Pentru că în joc este chiar viața fetiței lui. 

Dramă, mister, tensiune, răsturnări de situație, sperieturi de calitate și, nu în ultimul rând, un umor negru cu totul special. 



fid17387.jpg A Dark Song (Marea Britanie, 2016) 

(dramă, horror) 

Veste proastă pentru amatorii de ouija: ca să intri în legătură cu beyondu’, nu e suficient să te dai cu tabla respectivă la o petrecere de adolescenți care oricum (mai ales băieții) se gândesc la cu totul altceva (sex?) decât la o discuție cu spirite care au uitat că viața e complexă și are multe aspecte (a doua vorbă celebră din Filantropica, după aia cu mâna întinsă). So, așa cum ne convinge măcar la nivel ficțional A Dark Song, ca să abordezi eficient eternitatea tre mai multe chestii, destul de greu de procurat: să închiriezi ditai conacu’ la țară (eventual la Țara Galilor), nu pe weekend, ci pe tot anu’, să angajezi ocultist cu 80 000 de lire (doar manopera, că sculele și materialul se plătesc separat), să ții post până te apucă plânsu’ și să nu ieși din casă până nu e gata treaba. (Care treabă, evident, comportă riscuri neacoperite de obișnuitele asigurări de sănătate etc.) 

Ei bine, Sophia și Solomon (două nume alese nu tocmai la întâmplare) își iau o vacanță să facă niște afaceri cu tărâmul de dincolo. Sunt doar ei, dar nu asta vă va speria. Ci tot felul de situații în care n-o să știți ce se petrece, la granița dintre thriller-ul psihologic și horror. Poate că ăștia au, fiecare, alte gânduri (neștiute pentru moment), poate că toată chestia cu supranaturalul nu e decât un red herring. Dar, de-a lungul unei ore, tot se întâmplă chestii care te duc cu gândul la ceva necurat. Incertitudinea e una dintre cele mai fertile lucruri în scenarii, deci... 

Dar, cu adevărat meseriaș e felul în care abordată toată chestia cu ocultismul. Dialogul, jocul actoricesc și regia o ancorează suficient de solid în real ca să-ți pui întrebarea „și dacă totuși...”. Acolo e/ pare să fie știință serioasă (matematică, limbi străine etc.). Scenaristul și-a făcut într-atât de serios documentarea (oh, chestii despre sincronicitate, cu aluzie indirectă la episodul în care Jung a descoperit-o) încât poți chiar să te gândești că omu’ știe ce spune. 

Fără a fi vreun film deschizător de drumuri, și cu ceva obscurități în plot (poate intenționate), A Dark Song îți pune rotițele minții în mișcare, te ține în scaun cu niște momente WTF și îți dă niște fiori. Am descris un horror bun? Dacă da, vă invit să-l încercați. 

Scris de Stefan | Wednesday, 27.12.2017 13:11 Cronica de film

National Cinematografic