Haywire – No sex, a lot of lies and the video-disaster

Mai pe scurt: un dezastru comparabil cu scufundarea Titanicului. Doar că, în cazul de faţă, un dezastru inexplicabil. Cel puţin pentru mine.

Îmi obosesc degetele numai şi dacă tastez toate numele de monştri sacri şi talente de talente care apar pe generic. Să fac un efort totuşi… Să începem cu însuşi Soderbergh, unul dintre regizorii care te învaţă ceva (nu şi în cazul de faţă). Să continuăm cu scenaristul, Lem Dobbs, care a (co)scris Romancing the Stone, scenariu de referinţă în multe manuale, şi chestii delicioase gen Dark City. Ca să nu spunem că a colaborat cu Soderbergh la două capodopere: Kafka şi The Limey. În continuare, să-i aducem în scenă pe iconii masculinităţii Michael Douglas, Banderas, Fassbender şi pe rafinaţii Ewan McGregor şi Mathieu Kassovitz (ultimul, cel puţin, are un rol pe care probabil că l-a filmat într-o singură seară, între alte două filmări la L’ordre et la morale).

O Nikita brunetă şi supersolidă, obişnuita misiune, obişnuitul double-crossed, obişnuitul punct vulnerabil (tăticu’, care habar n-are ce face fetiţa ei), obişnuita miză (it’s all about the money, baby), obişnuiţii mahări trădători, obişnuitele curse cu obstacole, pif-paf-uri, ostatici… Lipseşte mototolitul de cearşafuri. Există doar un pupic metonimic, pe undeva, cu unul care pică de fraier şi… Gizzzzzz… Cum e posibil? De pupicul respectiv îşi aminteşte tipesa în faţa fraierului muribund. How f…cking cheap!!! Ca şi faza cu o broşă, care-i de caterincă. Nu zic, că pe urmă e spoiler, poate totuşi vrea careva să vadă minunea.

Totul e obişnuit, deci, ar fi putut fi un action thriller straight. Ce s-a întâmplat? Păi, să vedem…

Acţiunea e mult sub nivelul unei Colombiana, de exemplu (ruşine!) şi la ani-lumină faţă de Traffic (2000), tot al lui Soderbergh (ăla da film de acţiune). Mai puţin spectaculoasă, cu alergături pe străzi şi urmăriri de maşini minute în şir, nedecupate – un chin pentru fani. Realism? Hăh?! Dacă vroiau un film realist, făceau un scenariu realist, nu combinau o schemă uzată. Şi nici măcar n-au combinat-o bine. Plotul este mai degrabă complicat decât complex: revelaţiile se bulucesc sfioase către final, şi doar la nivel de dialog între tipi neimplicaţi direct în acţiune, ceea ce slăbeşte considerabil impactul.

Nu vezi fiară încolţită, nu te cutremuri de scârbă ce gioarse de oameni poa’ să existe pe lume, nu-ţi pui mâinile la ochi „să-mi zici când se termină faza, că-mi sare inima dân piept.”

Gina Carano (expertă în marţiale boboacă într-ale platoului de filmare) bate destul de corect, dar am văzut mardeală mai convingătoare de atât (nu mă refer la baletele din blockbusteruri, ci chiar la hardcore-uri „realiste”). Ca actriţă e uşor monocromă, cam tot ce ne vinde e privirea aia de bunăciunea bătăuşă a liceului când îi pune la punct pe derbedeii care încearcă s-o pipăie.

Coloana sonoră e singura chestie interesantă din toată afacerea, prin cinismul cu care îmbină scene trepidante cu sonorităţi degajate, uneori parcă de vis duios.

Sfatul meu. Dacă vreţi un Soderbergh de calitate, uitaţi-vă la oricare din următoarele: Sex, Lies, and Videotape, Kafka, The Limey, Traffic, seria Ocean’s, Solaris, The Good German, The Girlfriend Experience, şi lista poate continua… Dar nu la Haywire.