hell-or-high-water-poster2.jpgCă băncile sunt răul ăl mai rău de pe lume deja o știam. Însă ne unge pe suflet s-o aflăm așa frumos scris, de Taylor Sheridan (Sicario ), scenariu transpus minunat în peliculă de David Mackenzie (Perfect Sense ).   

Lăsând resentimentele (hazul de necaz, mai precis) deoparte, iată cu ce avem de-a face aici. Toby (Chris Pine) e în pericol să rămână fără fermă după moartea mamei, înglodată în datorii față de o bancă perversă (dacă n-o fi pleonasm), așa că pune de-o echipă cu fratele său Tanner (Ben Foster), fost pușcăriaș dependent de adrenalină, să spargă nițeluș niște bănci singuratice dintr-un Texas aproape pustiu, să strângă doar atât bănuț cât să salveze proprietatea. Toby se gândește la copiii lui: cum se exprimă el, sărăcia s-a extins, ca o boală, de la generație la generație, s-a săturat de asta, vrea că băieții lui să ducă o viață normală. 

Când vine vorba de spargerea propriu-zisă, frații nu au niciun plan, fapt care aduce cu sine umor negru și suficient factor-surpriză cât să ne țină în scaune: alternanța dintre scenele senine, de discuții molcome și cele de acțiune brutală e stăpânită mai bine nici că se poate. Pe urmele lor se află doi rangeri: Hamilton (Jeff Bridges , bun ca întotdeauna) și Alberto, indian american. Hamilton, polițistul-cu-o-ultimă-misiune-înainte-de-pensionare, doar se preface că are un plan (la un moment dat, partenerul îl acuză că trage de timp, ca să mai amâne pensionarea, hahaha). Dacă va exista confruntare, va fi mai mult una bazată pe fortuit decât pe o solidă deducție detectivistică din partea rangerilor. 

Multă chimie între frați, generată din cele mai, aparent, simple gesturi, neașteptat de mult umor, în mare măsură amar. Hamilton își apreciază tovarășul, dar asta nu-l împiedică să nu-și verse asupra lui prejudecățile etnice. Dialogul lor e savuros: cearta pe marginea speech-ului de lemn al unui pastor la tv poate sta liniștit alături de cele mai bune discuții din frații Coen.  

O mixtură unică, la nivel psihologic, dintre fatalism („știi prea bine că asta n-o să se termine niciodată”) și speranță, o modalitate de a livra motivațiile și backstory-ul astfel încât să fie încărcate de idei consistente, fără să ai vreo clipă senzația că ți se țin lecții, și, în același timp, dezvoltarea unor interacțiuni umane faine fac din HHW un candidat la Oscar. Să mai menționăm peisajele dezolante (punctate de simbolicele sonde de petrol) care rezonează cu starea de spirit, dar și, cumva, atemporale: la fel și interioarele, mobilierul, mașinile, că până la urmă, dacă n-ar apărea vreo două telefoane mobile, te-ai gândi că ești în anii 70-80.   

O fază genială din final: în background, la știri, auzim, „ca într-un roman polițist ieftin” – o problematizare a topos-ul receptării de către critică a ficțiunii pulp, în descendența căreia HHW se instalează cu conștiința propriei valori. 

Intens nostalgic (o scenă amintește de clasicul High Sierra, 1941, cu H. Bogart), sălbatic, masculin, iconic. Și cu o coloană sonoră country mai mult decât acceptabilă (deh, Nick Cave). Unul dintre puținele filme care rulează pe ecrane de câteva luni încoace pe care îl voi revedea cu proxima ocazie. (Eventual, tot pe ecran mare – merită.)   


Notă: 9 

nota_9.jpg


We know both the art of matching people and the science of technology.

Staffing done right: +250 tech specialists and a 95% retention rate. See our current job openings!

Scris de Stefan | Wednesday, 10.08.2016 16:31 Cronica de film

National Cinematografic