Inception – Cel mai naşpa virus e nevasta!

Stai aşa, înfipt în faţa unui pahar de cico la Café Ronsard din Montmartre, cu un tip care seamănă cu Leonardo di Caprio, dar nu eşti sigur că e el fiindcă deodată îţi zice că visezi. Aşa, tam nesam. Şi, zdrang, pleosc, bum, lumea începe să explodeze în stânga şi-n dreapta, mai ceva ca la atacurile talibane. „Ups, a venit nevastă-mea”, şopteşte Leo, cu o faţă chinuită, căutându-se înfrigurat după mărunt pentru nota de plată.

Pe urmă, îl visezi de-adevăratelea (îţi dă şi-un pumn în bot dacă nu-l crezi) şi-ţi povesteşte necăjit că nu poate să scape de coşmarul cu nevastă-sa. Sau coşmarul de nevastă-sa – tot aia. Cum s-a întâmplat asta? Simplu: cineva i-a băgat în cap ideea că e căsătorit şi, cu toate psihoterapiile nu poate să scape de ea. Odată ce s-a incubat, pa! E mai şmecheră ca un virus. Cum încearcă să viseze şi el ceva frumos şi bănos (ca de exemplu o acţiune pe care să ia nişte milioane babaştoace), cum îşi bagă nevastă-sa coada şi îi spulberă visele. Şi cică mai e şi moartă pe deasupra! De unde şi excepţia: o nevastă moartă poate fi mai a naibii decât una vie! 

Ca să vedeţi despre ce e vorba mai detaliat… Inception este o acţiune de proporţii ameţitoare pentru un lucru pe care l-ar fi făcut orice securist talentat pe timpul lui împuşcatu’: să-i bage lu’ unu’ minţile-n cap. Adică nu pe ale lui proprii, ci altele. Mai pe scurt, să-i introducă o idee şi s-o facă să rodească. Păi, să fi văzut nea Pandelică de la Jilava câtă logistică introduc ăştia într-un amărât de fiu de burjui miliardar ce-ar mai fi oftat! Ce mi l-ar fi educat pe cocon în spiritul adevăratelor valori ale democraţiei cu bocancul, săpunul băgat în ciorap, nuieluşa, cleştele şi alte unelte puse la dispoziţie de conducere!

De vreo câţiva ani, de când a dat un milion de verzişori pe drepturi de autor la Blink-ul lui Malcolm Gladwell, să fie sigur că nimeni nu-i ecranizează frumuseţe de carte plină de trucuri mentale, pe Leo îl frământă tot felul de chestii matrixo-cerebrale gen rabbit hole, the brain in the van, pisici schroedingeriene şi alte bazaconii. S-a dus romanticul Leo pe care-l ştiam, gata să se dea la fund odată cu Titanicul! Acum avem un Leo dilematic, căruia îi plac jocurile minţii, care nu ştie dacă e sau nu nebun (vezi Shutter Island).

De menţionat că în echipa lui Leo are loc şi Ariadne (o mucoasă care deja are cel puţin două roluri super-periculoase: Hard Candy şi The Tracey Fragments), o arhitectă de douăzeci şi ceva de ani, care face labirinturi. La o chestie din asta, criticii mai evoluaţi ar strâmba din nas: Ariadna – labirint, nu e prea evident simbolismul? Şi la care Stephen King, care a fost luat la rost pe o temă similară, ar răspunde: „dar ce, asta e ştiinţă spaţială?!”

Chiar dacă băieţii din echipă nu dansează aplecaţi pe sub gloanţe ca nea Matrix, filmul, zic eu, este pe măsura sus-numitului: adică de cumpărat DVD-ul pentru colecţie. Şi pe alocuri, mult mai subtil. Tot ce mă deranjează e de ce o tot bagă pe nevastă-sa la înaintare. Ce ţi-e şi cu viruşii ăştia.