jason-bourne-poster.jpgRevenirea spionului Cine-s-io-și-de-ce pe monitoarelor CIA-ioților învechiți în rele ar fi trebuit să-i facă pe ăștia să se scape-n pantalonii cu dungă. Când colo, a fost mai mult „io-te și pe ăsta”. La nivel de poveste, „învierea” bravului nostru cu vorba scurtă și pumnul iute trebuia să aibă la bază un motiv puternic. Mnu prea e. Să vedem. 

La început de film, Bourne ne anunță pe un ton grav, meditativ, că „I remember. I remember everything.” Noi îl credem până la proba contrarie, care nu întârzie să apară, sub forma unei informații culese de Nicky Parsons, cum că tatăl lui ar putea să fi fost implicat în infamul proiect Treadstone. N-am înțeles bine dacă amintirea ultimă cu tatăl său, care sare în aer într-un peisaj exotic, i-a fost declanșată de hârțogăraia scanată pe care CIA o vrea ferită de ochii altora sau o avea de mai multă vreme. Oricum, cert e că acolo e ceva incert, care va deveni cert într-un mod nu numai previzibil, dar și dezamăgitor. Figura paternă a apărut de nicăieri și se retrage în nicăieri mult prea discret. Deci, l-au deranjat cam degeaba pe Bourne. 

Dar, odată apărut pe comp-urile de la Langley, acum atât de deștepte că te și sperii ce știu să facă (revenim), Jason e hăituit onorabil. Secvența cu fugăreala, noaptea, printre molotovurile demonstranților greci, pe motocicletă, având-o alături pe Nicky, este frumoasă (prima urmărire mai consistentă noaptea e și, poate, cea mai reușită din toată seria). Miza e cu atât mai mare cu cât pe urmele lor se află un fost asasin din programul Blackbriar (jucat de Vincent Cassel, ca să ne înțelegem), supărat că băiatu’ nostru a divulgat secrete care l-au pus și pe el în primejdie. Ceea ce înseamnă că, în felul lui, are dreptate. Din păcate, asta se înțelege doar implicit. Mă așteptam la un ba p-a mă-tii la mai multe niveluri. 

Pe post de capo di tutti capi e Robert Dewey, un Tommy Lee Jones man in black , dar nu mai protejează planeta de gunoiul (the scam) Universului, ci are alte scopuri, care vizează ceva ce ar putea fi tema predilectă a ultimului deceniu (nu spun mai multe). Pe lângă el, are splendizii ochi ai Aliciei Vikander/ Heather Lee, o IT-istă CIA-iotă cu ambiția cât Pentagonu’. Frumușica vrea nici mai mult, nici mai puțin, decât să i-l aducă legat pe derbedeu – poate le mai folosește. În bună tradiție Bourne, șefii îl vor pe spionul răzleț mai mult mort decât viu. Știu ei ce știu. 

Treaba devine mai complexă când în cadru apare un programator indian (cum altfel) care vrea să dea la mulțime o platformă-minune (un fel de fb, că n-am înțeles bine, dar nu-i important). Semn că makerii filmului au (avut) în plan o întorsătură, o portiță către altceva decât hai să-l prindem dreacu pe recalcitrant și să încheiem povestea (probabil, ceva de reluat într-un sequel). Dar de ce tocmai acum, domnilor, când titlul ne anunța că filmul este despre Jason Bourne, când așteptam revelații-zguduitoare și recompunerea măcar cvasicompletă (ca să rămână umpic de mister, c-așa-i frumos) a puzzle-ului? Faptul că Bourne era (după cum ni se spune în 2002) o armă de ucis în valoare de 30 milioane $ e de ici, de colo? Ce faceți, stimabilii de la CIA, cu bănuții poporului, fi-v-ar să fie... Ați avut un Treadstone, apoi un Blackriar, acum aveți Iron Hand și alte, fără șir... Mie chestia asta îmi sună a comedie. 

Bașca, lui Bourne încă i se mai repetă (ca în Ultimatum), you picked us,you volunteered, you are a killer, c-o are în venă, în genă sau în ce vreți voi... Dar să-l vedem și noi pe Bourne că-i tremură mâna că n-a mai rupt vreun gât de o lună, nici vorbă. Da, ne invită să-l vedem cum face KO ditamai haidamacii dintr-un pumn în lupte underground, dar o face pentru bănuți și oricum nu-i treabă demnă de el. Vrem un sequel Bourne dezlănțuit. Să ne fie frică de el, că prea-i cumsecade. 

Așa cum îmi doream, Nicky are un rol ceva mai dramatic, deși scurtuț. În schimb, Heather/ Alicia Vikander e foarte subexploatată: nu înțelegi mare lucru din ce are în cap. (Asta, ca să nu zic că s-ar putea să nu aibă nimic. Cine știe, poate în sequel...) Un alt personaj irosit, care promitea multe, e hacker-ul Dassault – și ca interpretare, atrage atenția și creează expectative. Dar... 

Multe acțiuni funcționează mai puțin pe logica firului narativ (și așa compromis de niște înscenări ușor puerile), cât pe logica hai să băgăm urmărire. Asta sună bine dacă vrei să afli ce poate face o blindată SWAT în traficul nocturn de la Las Vegas: așa juggernaut n-am văzut de multă vreme. Și, evident, specialitatea seriei, urmărirea prin mulțime, acum, upgradată cu softuri de supraveghere de te ia cu răcori pe șira spinării (Big Brother n-a fost niciodată mai aproape de magia bolului de cristal). 

Bătăile sunt crunte, furibunde, dar parcă mai mult ne plăcea când Bourne se folosea de un ziar făcut sul (Supremacy) sau de o carte (Ultimatum), sau când sărea cu un cadavru în casa scărilor (Identity). 

În ciuda tuturor defectelor, acest Bourne (după părerea mea, cel mai slab din serie) rămâne un film de acțiune bun (zece clase deasupra glumelor gen London Has Fallen). Îl mai salvează, să zicem, ceva cinism la nivelul interacțiunii dintre personaje, care demonstrează că, în jocul ăsta, nimeni nu stă de partea astalaltă a țevii fără să aibă la rândul lui o țeavă îndreptată spre el. Chestie care putea fi mai bine dezvoltată.  


Notă: 7 

nota_7.jpg

Scris de Stefan | Wednesday, 27.07.2016 12:24 Cronica de film

National Cinematografic