Ce e mai înfricoşător decât un velociraptor cu boală pe cei care l-au ţinut între garduri cu 10.000 de volţi şi care a învăţat în două secunde la ce foloseşte o clanţă? Vă zic eu: acelaşi velociraptor, în varianta 3D. Şi mai ales că e femelă – când aţi aflat asta, deja aveţi răspuns la multe întrebări.

În mod logic, JP ar fi trebuit să fie primul 3D-izat, înainte de Titanic şi altele: nu numai din cauza ravagiei pe care o face dinomania prin populaţia prepuberă, dar şi pentru că-i highly entertaining, e un adventure cum nu mai vezi în zilele noastre. Fireşte, e vorba de Spielberg, dar şi de Zeitgeist-ul anilor 90. Nu vă speriaţi, n-o dau în nostalgii…

Să zicem că sunt mici stângăcii la nivel de naraţiune (în partea a treia, o descoperire importantă n-are consecinţe direct proporţionale), să zicem că muzica triumfală (cam aceeaşi în toate adventure-urile spielbergiene) ni se pare uşor ridicolă, că expresia „a sta pe tine ca pe gard” referitoare la haine a fost inventată de colegii Laurei Dern apropo de pantalonii ei scurţi, că partea de Discovery (explicaţii, discuţii, controverse) e neobişnuit de lungă pentru puştii crescuţi cu ţac-pac-bagă-acţiune. Că faza cu „ea vrea copii, iar el e un tătic perfect şi trebuie să se convingă de asta” e un pic naivă (dar fără ceva legat de familie, nici n-ar fi Spielberg, nu?)… OK. Cu toate astea, JP rămâne surprinzător de chilling, thrilling (oh, God, vânătoarea din sala de mese!) şi, cum spuneam, foarte distractiv. Şi 3D? Come on! Ce vrei mai mult?! Chestie pe care o uitasem: chiar şi în mijlocul celor mai dramatice situaţii se face loc, mai ales la nivel de dialog, umorului. Se râde în sală ca la comedii.

Bănuiesc că un sinopsis e inutil: e deja în mentalul colectiv. La fel cu scene sau imagini deja fetişizate, precum apa vibrând în paharul de pe bordul maşinii sau în urma T-Rex-ului.

Pe lângă asta, toată filozofia cu previzibilul-imprevizibilul naturii, care va găsi întotdeauna o cale să se dezvolte, cu omul care se joacă de-a Dumnezeu şi o ia peste bot, nu şi-a pierdut – şi probabil că nu-şi va pierde niciodată – capacitatea de seducţie.

Un film obligatoriu mai ales pentru puştiulici – ar trebui să se organizeze vizionări cu şcoala.

Notă: 9

Ce e mai înfricoşător decât un velociraptor cu boală pe cei care l-au ţinut între garduri cu 10.000 de volţi şi care a învăţat în două secunde la ce foloseşte o clanţă? Vă zic eu: acelaşi velociraptor, în varianta 3D. Şi mai ales că e femelă – când aţi aflat asta, deja aveţi răspuns la multe întrebări.

În mod logic, JP ar fi trebuit să fie primul 3D-izat, înainte de Titanic şi altele: nu numai din cauza ravagiei pe care o face dinomania prin populaţia prepuberă, dar şi pentru că-i highly entertaining, e un adventure cum nu mai vezi în zilele noastre. Fireşte, e vorba de Spielberg, dar şi de Zeitgeist-ul anilor 90. Nu vă speriaţi, n-o dau în nostalgii…

Să zicem că sunt mici stângăcii la nivel de naraţiune (în partea a treia, o descoperire importantă n-are consecinţe direct proporţionale), să zicem că muzica triumfală (cam aceeaşi în toate adventure-urile spielbergiene) ni se pare uşor ridicolă, că expresia „a sta pe tine ca pe gard” referitoare la haine a fost inventată de colegii Laurei Dern apropo de pantalonii ei scurţi, că partea de Discovery (explicaţii, discuţii, controverse) e neobişnuit de lungă pentru puştii crescuţi cu ţac-pac-bagă-acţiune. Că faza cu „ea vrea copii, iar el e un tătic perfect şi trebuie să se convingă de asta” e un pic naivă (dar fără ceva legat de familie, nici n-ar fi Spielberg, nu?)… OK. Cu toate astea, JP rămâne surprinzător de chilling, thrilling (oh, God, vânătoarea din sala de mese!) şi, cum spuneam, foarte distractiv. Şi 3D? Come on! Ce vrei mai mult?! Chestie pe care o uitasem: chiar şi în mijlocul celor mai dramatice situaţii se face loc, mai ales la nivel de dialog, umorului. Se râde în sală ca la comedii.

Bănuiesc că un sinopsis e inutil: e deja în mentalul colectiv. La fel cu scene sau imagini deja fetişizate, precum apa vibrând în paharul de pe bordul maşinii sau în urma T-Rex-ului.

Pe lângă asta, toată filozofia cu previzibilul-imprevizibilul naturii, care va găsi întotdeauna o cale să se dezvolte, cu omul care se joacă de-a Dumnezeu şi o ia peste bot, nu şi-a pierdut – şi probabil că nu-şi va pierde niciodată – capacitatea de seducţie.

Un film obligatoriu mai ales pentru puştiulici – ar trebui să se organizeze vizionări cu şcoala.

Notă: 9