Kona fer í stríð (Femeie în război) (2018) – Pană, panică și panorame

Deci, la islandezi, ecofemeile luptă ca să nu apară și pe insulița lor dragă „biovaca”, deranjată de „biomusca” în timp ce biopaște etc. Fiindcă, după cum unii dintre noi știu, „bio” e invenția postpostindustrială a multinaționalelor, care vor să credem că, dând un ban în plus pe ceva cu etichetă verde, vom trăi sănătos, ca pe vremuri – noua mitologie, ca să-i spunem așa. 

Doamna Halla (o zdrahoană de 49 de ani cu suflet gingaș artistic și dirijoare de cor) i s-a pus pata pe niște amărâte de fire de înaltă tensiune, amplasate stingher, mai degrabă timid, în ditamai peisajul magnific LOTR-inian (dacă nu știați, Tolkien s-a inspirat din această panoramă și se fac tururi LOTR pe-acolo). Adică n-ai zice că-s așa primejdioase. Dar ecofemeia știe ea ce știe: dacă le întinzi chinezo-americanilor un deget de pământ… So, jos cu firele! Le pune jos cu ajutorul unui arc șmecher (care probabil costă cât un Logan la mâna a doua), comițând pană de curent la dușmani și după aia fuge și se ascunde de elicopterul poterii ca Rambo, tată, doar că ceva mai epopeic la cadru – chiar că parcă suntem în LOTR… Iar orcii de multinaționali fac clăbuci la gură în „minele” lor de aluminiu (că despre combinat de aluminiu e vorba). Se dau loviți pe TV și manipulează opinia în felul lor bine-cunoscut, multinațional. Dar doamna Halla e neînduplecată: că insula e a moșilor strămoșilor și tre să rămână a urmașilor urmașilor în veacul vecilor. Și dă cu manifeste ca Pistruiatu, nu alta. 

Dar totuși are și ea o problemă: după ani de zile (c-a și uitat între timp), i s-a aprobat adopție și o așteaptă o micuță orfelină ucraineancă. Ideea e cum procedează: se lasă de ecoterorism sau mai dă o ultimă lovitură? Acompaniamentul muzical ce zice?  

Da, deci gimmick-ul cu triourile (unul instrumental, islandez și unul de cântăcioase de muzică populară ucrainence) e absolut încântător: nu e doar d’ameublement, fiindcă interpreții sunt „pe bune”, amplasați în momente-cheie în locul acțiunii (știați că nord-coreenii lucrează la șanțuri cu orchestra lângă ei?) și susțin, aprobă, comentează, ba chiar influențează (deci, se poate și invers, nu doar acțiunea să decidă melodia). Ultrasimpatici, cu o nuanță comică suplimentară la toate acele situații care și așa te duc cu gândul la filmele lui Jeunet. E aici, în ansamblu, un amestec de tragic/serios și umor – mai mult sau mai puțin absurd – de care numai nordicii sunt în stare (vezi și alt film islandez, Fúsi ). 

Poate dialogurile sunt un pic prea primitive/declarative pentru gustul unui cinefil de pe Vechiul Continent, dar stângăcia lor e atenuată de regie, care dovedește o maturitate de care puțini regizori „artsy” sunt capabili. Scenariul, deși îi lipsește un antagonist bine conturat, e aproape perfect în felul în care accelerează ritmul, sincopat de momente liniștite, reflexive (așa cum le șade bine nordicilor), fără s-o dea pe blockbuster. De fapt, „acțiunea” (pe toate palierele) poate fi înțeleasă și ca o ironie la adresa megalomaniei marilor producții, deja obositor de asemănătoare, cu aceeași schemă „de succes garantat”. Iar „subpovestea” nefericitului turist hispanic hărțuit de autorități, „subpoveste” în bună manieră a comediei clasice, e excelent racordată la întreg. 

Nu e chiar un film care să te facă să pui mâna pe pancartă (sau pe arc!), să te înlănțui de copaci în fața buldozerelor, dar sunt convins că e cel mai simpatic film de propagandă ecologistă din câte au existat. Da, te pune umpic pe gânduri (deși nu neapărat pe români, care nu prea înțeleg ce mare scofală acolo, niște stâlpi pe pajiște). Și: e cinematografie de calitate. Și, să nu uit: actrița Halldóra Geirharðsdóttir face un rol fain – de fapt, două, și pe sora geamănă a Hallei, chestie pe care am aflat-o abia după ce m-am uitat pe distribuție. Drăguț, chiar nu mă prinsesem că e una și aceeași actriță. 

Notă: 8.5