la-la-land-poster.jpg C-au cântat și dansat frumos. Și ne-au arătat o modalitate inedită, la îndemână și plăcută de a te raporta la viață, printr-un filtru estetizant, în culori saturate și jazz veșnic tânăr: un film cu dragoști, muzici și parfume, cum ar zice Macedonski. Care te binedispune și-ți face poftă să revezi musical-uri cu Fred & Ginger și tot felul de alte clasice, pornind de la Casablanca („uite, acolo, fereastra unde au filmat Humphrey și Ingrid”) și trecând prin Rebel Without a Cause (în jurul căruia se țese un întreg episod, încheiat cu un dans printre stele, în Observator). Feerie, nu alta. 

Mbine, să zicem că Ryan Gosling sună destul de ciudat cântând pe gură, în schimb, da, are niște ghetre bestiale și ce știe să facă cu ele, minune (faza aia, în care rade asfaltul cu latul pantofului ca un golănaș elegant ce e, o să fie gif cât de curând). Iar Emma Stone, ce să mai spunem, o dulceață. E al treilea film când îi vedem împreună și parcă am mai vrea. De departe, dacă nu cel mai fain cuplu dintr-un romance din ultimii ani, măcar cel mai șic. Evident, totul îi ajută: decorurile fabuloase, mișcările de cameră (scamatorie, nu alta), muzica. Foarte tânărul scenarist și regizor Damien Chazelle ne-a demonstrat încă din 2014, cu Whiplash, că e foarte stăpân pe ce face și că are viziune. (Apropo, ca fapt amuzant, J.K. Simmons revine într-un rol similar, chiar dacă mult mai scurt.)   

Povestea este, cel puțin în nucleul ei, foarte simplă, dezarmant de simplă. Ea, Mia (Emma Stone) este actriță în devenire (și scriitoare, ceea ce e important), talentată, dar cu zeci de audiții picate, el, Sebastian (Ryan Gosling), interpret de jazz, visează să aibă un club al lui, cu muzică de calitate. Drumurile lor se intersectează de câteva ori înainte să ajungă să fie împreună, nu înainte de obișnuita tachinare cine pe cine curtează de fapt, cu adorabile dialoguri în oglindă, apoi sunt împreună, apoi intervine cariera și... Există doar două posibilități, iar aici va interveni un artificiu ingenios: ceea ce amenințase să devină din simplu simplist primește o nouă dimensiune, paradoxală, cam ca într-o bandă Möbius, spațiile și timpurile se întrepătrund. Nu e chiar un film ușor de înțeles, sau da, dar până la un punct. După aia, începi să te gândești, dar stai, că povestea cu mătușa din Paris nu-i așa, doar să fie, e acolo un clue, cu atât mai puțin nu e întâmplător că Mia e (viitoare) dramaturgă. Chestii aparent banale ajung să aibă pondere retroactiv, printre jocuri de oglinzi și referințe la cultura hollywoodiană mai mult sau mai puțin transparente, dar niciodată gratuite, ci plasate cu mare grijă. Mai subtile, aș îndrăzni să spun, chiar decât în Hail, Caesar! al fraților Coen, un omagiu adus fabricii de vise aflat, ca ton, la polul opus (și temporal vorbind, pentru că a apărut în februarie). 

E genul de film care îți va plăcea mai mult a doua oară, fiindcă ceea ce considerai a fi un defect (în cazul de față, un conflict întârziat și fără amplitudine), de fapt, face parte dintr-un plan pus la punct în detaliu. Fiindcă, într-un sens, a vedea înseamnă întotdeauna a re-vedea.  

Ca să închei: vreți să vedeți cum ar trebui să arate un ambuteiaj? Ca în primele minute din La La Land, unde ies toți și cântă și dansează. 


Notă: 9.5

nota_95.jpg

Scris de Stefan | Friday, 23.12.2016 09:06 Cronica de film

National Cinematografic