Mission_Impossible_Fallout_poster.jpg Sentimente contradictorii m-au încercat în câteva rânduri aseară în timpul filmului și apoi după, când l-am rederulat în minte. Rederulatul, credeți-mă, e tare anevoios. De fapt, ca s-o spunem p-aia dreaptă, filmul e din categoria „ai clipit, ai pierdut șirul”, atât e de dens și întortocheat: deci, să ți-l amintești cap-coadă fără scăpări (cu dialog, imagine, montaj, efecte etc.) presupune pe puțin un doctorat în mnemotehnică. Ceea ce înseamnă că ar fi bine de revăzut. Iar cu asta am spus că trebuie, mai întâi, văzut.  

Nici nu mai țin minte dacă m-am uitat măcar la trailer înainte. Cu atât mai puțin eram avizat de reacțiile criticii – nu că m-ar fi influențat, dar o zare de așteptare tot creează, vrei, nu vrei. Așa că m-am dus fără măcar să știu că e sequel (ceea ce e noutate în seria MI) și că, uite, mi-au ascultat dorința din 2015, și l-au băgat din nou pe răuțu’ Solomon Lane, acest Sean Harris, care și numai din privirea aia ultrafanatică de cruciat sau sfânt anahoret te sperie. Și, în legătură cu Sololane, prima chestie: raportată la întreg, aria lui, având în vedere că actorul transmite la fel de mult când tace ca și atunci când vorbește, e la limită: mi-aș fi dorit ca forțele evil să se concentreze mai mult în el și în jurul lui. Dar, din alt punct de vedere, Lane nu e villain jamesbondesque – nu intră în fișa postului din Misiuni. Deci, la faza asta poate fac mofturi degeaba. 

Cum vă amintiți din 2015, Lane era supărat pe toată lumea. Acum, e și mai supărat, având în vedere că e închis și e plimbat de colo colo cu duba blindată, între capitale de superputeri, fără popasuri de țigară sau de cumpărat suveniruri. Băeții lui din afară, Apostolii, au planuri să-l scoată. Cumva, nu spun cum, în treaba asta se implică niște plutoniu, tată a trei bombici nucleare, numa’ bune de detonat în puncte esențiale. Hunt primește misiune (într-o carte fake, o Odisee de Homer, ca un fel de prefigurare a multelor și grelelor încercări, întocmai celor ale lui Odiseu). Și lucrurile (care niciodată, dar niciodată, nu sunt ceea ce par a fi) se complică, uoameni buni, dar mai mulți răi, se adună în juru-i, cu vorbă bună sau vicleană, de nu mai știi pe cin-să crezi – și, până la finalul filmului, îți schimbi părerea despre ei de n ori. Că-s răsturnări peste răsturnări de răsturnări de situație. Iar peste toate, line-ul, care se repetă ca laimotiv, al lui Ethan Hunt, acest Mr. Action fără concurență în ultimii ani: „I’ll figure it out.” (Rostit de obicei în timp ce aleargă cu viteza gazelei pe vreun acoperiș de catedrală.) 

Acum doi ani mă extaziam în fața shooteriței Ilsa, care (bravo) reapare în rol alunecos și problematic. Aseară (ca să vezi cum sunt bărbații) m-a dat pe spate răvășitoarea blondă cu năsuc în vânt și ironie în priviri pe numele ei de scenă Văduva Albă (în afară că se îmbracă în alb, nu știm de ce îi zice așa). Dar nu atât din cauza înfățișării, cât a dexterității cu care mânuiește cel mai cunoscut tip de cuțit de borfași și pușcăriași, balisongul. Rochie de mătase albă, portjartiere și balisong – noua combinație mortală. Mmmda, mi-ar fi plăcut s-o văd pe Văduvă c-un rol și mai consistent. Dar poate it’s just me? Până la urmă, în manualele Misiunii, nici femeia fatală nu apare ca obligatorie. 

Mai am ceva de cârtit? Mpoate. Cel puțin un personaj (of, iar nu pot să zic care) mi se pare prost rezolvat – desigur, așteptăm vești de la el în MI 7 (Cruise, mai lasă și la alții cascadoriile alea, că poate te pierdem, tată). Dar tot ar fi fost necesară o explicație în plus. 

Apoi, după gustul meu, una-două răsturnări de situație ar fi putut lipsi: fiindcă da, majoritatea (ca și planurile lui Hunt) sunt ultraingenioase, dar tocmai de asta, alea câteva mai puțin verosimile lasă impresia că scenariștii au făcut vreun pariu. 

Acum, cele mai bune chestii. 

Unu. Tema, solid înfiptă în scenariu fără să aibă aerul că ne ține morală: salvează lumea, dar și pe ai tăi, nu-i sacrifica de dragul lumii. E minunat tocmai pentru că, la prima vedere, sună – cum să zic? – copilăresc. Cum ziceam în titlu: și global, și personal. 

Doi. Mă uit acum să văd cine e responsabil cu imaginea: Rob Hardy, cel care a lucrat la extraordinarul Ex Machina și, mai nou, la Annihilation (fain, ca și cartea, le recomand pe ambele). Foarte bună treabă. La fel și a celor care s-au ocupat de decoruri și costume. Imagine, decor, costume, chiar și gadgeturi, pe alocuri – toate îți dau o senzație de retro și/sau atemporal, creează o atmosferă escapistă superbă. Acea săritură din avion de deasupra furtunii? Ce priveliște! Poate că acțiunea e un pic (doar un pic) mai puțin senzațională decât cățăratul pe Burj Khalifa din MI Ghost Protocol, din 2011, dar tot restul compensează cu vârf și îndesat. 

Cel mai bun din serie? Da, clar. Dar nu atât datorită sumedeniilor de răsturnări de situație și acțiunii (deși, cum sfâșie Tommy traficul parizian pe motocicletă, pfff...), a obișnuitelor/obligatoriilor scene în care aiuritul de Benji (Simon Pegg, în mare formă) îl ghidează pe Hunt, cât a altor elemente: impact emoțional crescut, dilemă morală și maturitate a conflictului (nu-s toate albe/negre). Și da: distincție. Cum ar spune cei de modă veche: are panaș. 

Ziceam în 2015 că misiunile sunt încă pe mâini bune. Dați-mi voie să mă repet. 

Notă: 9 

nota_9.jpg



A review endorsed by TechTalent, the leading Tech Staffing Company in Romania, specialized in IT Sourcing and Recruitment!


We know both the art of matching people and the science of technology.

Staffing done right: +250 tech specialists and a 95% retention rate. See our current job openings!

Scris de Stefan | Wednesday, 25.07.2018 15:30 Cronica de film

National Cinematografic