Nocturnal Animals (2016) – Mrrrr

Nocturnal Animals (2016) – Mrrrr

Cu toată bunăvoința, dar nu reușesc să-mi dau seama ce-a vrut să spună poetul. Am vreo câteva ipoteze, care nu stau în picioare. Viața nu-i ca arta? Răzbunarea-i arma scriitorului neînțeles/ frustrat? Literatura de doi lei bate arta (așa-zis) avangardistă? Trebuie să fim receptivi la plictiseala care-l apucă din când în când pe designerul vestimentar Tom Ford și să-i urmărim „creațiile” cinematografice?

Ca să ne arate cât de artist și special e, Ford epatează burghezul din noi încă din genericul de început: în fața unei cortine roșii, femei monstruos de grase, cu cărnurile atârnânde, goale complet cu excepția cizmelor de cheerleaders, dansează lasciv și ne trimit bezele în slo-mo. (O imagine numai bună s-o vezi dacă tre să înveți sau ai vreun deadline: îți mai mută gându’ de la gagici o perioadă.) Imediat aflăm că totul face parte dintr-o expoziție a protagonistei (sau nu e ea protagonista? whatever). Prin asta, Ford demonstrează că a rămas cu vreo 40 de ani în urmă la capitolul artă. Dar să zicem că e doar convenție, că are el un plan.

Astfel că, de-a lungul filmului, ne mai presară în cale niște artisticăreli din astea simbolice: niște cadavre goale (de data asta în standarde de modeling) sunt așezate pe o canapea roșie în plein air. Partea interesantă e că „artiștii” par a fi unii care probabil n-au terminat trei clase. Apoi, cadre cu nori „grei”, ca să ne intrăm în stare. Apoi, cadre în lumină roșie în prag de răzbunare, că a citit Ford că așa se face la faze cu dragoste/ ură (dintre exemplele recente, vezi Macbeth ). Mai facem un duș (în paralel, el și ea), ca să vedem picurii de apă pe pereții cabinei și să înțelegem ce e în sufletul ăstora. Ne uităm împreună cu protagonista la un tablou pe care scrie Revenge și aflăm de la o colegă că tabloul e de mult acolo, ca să vezi, dar protagonista pare să vadă pentru prima oară pânza de (probabil) câteva sute de mii de dolari.

Înainte să ne mai adâncim în concepția regizorală a lui Ford, să trecem în revistă acțiunea. Artista Susan (Amy Adams) și scriitorul Tony (Jake Gyllenhaal) s-au despărțit în urmă cu 19 ani, deși se iubeau – inițiativa a avut-o ea, iar Tony a rămas cu inima zdrobită. Acum, Susan e obișnuita plicti ritch bitch snoabă cu soț pe măsură (care o înșală, adică). Și, în timp ce soțul își vede de-ale lui (aducând un mare zero în economia narațiunii), Susan citește manuscrisul primit de la Tony cu dedicație. Și acolo află o poveste în care parcă e ea și fii-sa, parcă nu, nu prea știe ce să creadă – noi, cu atât mai puțin.

Avem poveste în poveste, cu obositoare și derutante flashbacks din tinereți. Tipesa se mai întrerupe din lectură, cam cu aceleași gesturi – scos ochelarii, dat ochii peste cap (vai, vai, ce talent pe băiatul ăsta, câtă suferință în capul lui). Dar se reapucă fără preget de lectură, că vrea să vadă ce se întâmplă. Or, noi deja știm ce se întâmplă, deși ne șoptim înfiorați în sinea noastră, nu-i așa că n-o să facă așa și pe dincolo, că o să existe o cât de minusculă surpriză? Mnu există. Povestea, în care măcar e clar că protagonistul e alter ego-ul lui Tony (că e jucat tot de Jake), comportă déjà vu-uri și clișee nerușinate, e lipsită de climax și, în general, este total inutilă ca demonstrație. Vrea să ne șocheze prin conținut și abordare, dar n-are cum. Dacă ăsta voia răzbunare c-a fost părăsit, nu i-a ieșit – pe mine nu m-a convins.

O idee stupidă (nu mă interesează cum e cartea), un scenariu plat, cu dialoguri hilare (mai ales când se apucă ăștia să discute despre artă), cadre OK juxtapuse astfel încât sensul devine unul banal, pe o muzică mișto, de mister, acolo unde nu e absolut niciun mister. Un casting cu potențial imens, totally wasted. (Michael Shannon e polițistul texan dur și cu un arc character stupefiant.)

Diletantism și/ sau impostură.

Notă: 4nota_4.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult