Pasolini (2014) – Sodoma și Camorra

Pasolini (2014) – Sodoma și Camorra

„Sunt înjurat, deci exist”. Ăsta-i Pasolini și pace: îl ia și cu bufeuri dacă trece o zi fără măcar să se uite urât careva la el. Iar în biopicu’ de față tocmai a terminat de regizat „infamul” Salò sau cele 120 de zile ale Sodomei (1975), care, pentru cine n-a văzut, e mai mult decât un porno din categoria „anal” – cum l-ar sugera titlul. Îi ceva crunt, de ai coșmaruri noaptea. Dacă la capitolul tortură, hai să zicem e luat de Saw & co la tehnică, în schimb, nu scapă nicio perversiune (uro-scato y compris). În plus, te simți și ca ultimu’ om dacă n-ai citit „bibliografia esențială” despre de Sade pe care Paso are impertinența s-o treacă în genericul de început: Barthes, Sollers și alți psihedelici postmoderniști, pentru care „ultraelitism” e chiar o etichetă banală.

Regizorul Abel Ferrara (nici el ușă de biserică) aduce aici un omagiu intempestiv, cu o aură hagiografică: sunt ultimele clipe ale lui PPP, înainte să fie omorât (crimă încă neelucidată), iar acesta, așa cum e frumos din partea lui, parcă își presimte sfârșitul și-și face testamentul. Adică dă interviuri în care strecoară la un moment dat și ceva despre viitoarea armă a crimei (ca să vezi ce perversă e legea atracției uneori) și lucrează la două chestii: „romanul” Petrol („roman” între ghilimele, că doar „arta narativă e moartă”, o carte plină de – pardon – p…țe și marxism din cel mai fin) și un scenariu unde personajul principal, un moșulete cu probleme de prostată urmează o cometă, convins că se naște Mesia, și se trezește în plină orgie cu homo care se împerechează (ei cu ele) în vederea concepției. Ferrara „îndrăznește” să pună în scenă bucăți din Petrol (o felație homo de tip gang-bang care zici că-i pe bune, dacă nu chiar o fi) și din scenariul respectiv. În rest, Pasolini joacă fotbal, stă la taclale cu prietenii, iar seara, obosit de abstracțiuni și abisalități, iese în oraș să agațe vreun frumușel care n-a auzit nici de Nietzsche, darămite de Klossowski. Iar Willem Dafoe în rolul lui e atât de convingător că intri la bănuieli.

Regia, cu un ton sec, frust, „obiectiv”, mocnește de emoție, mai ales în privința relației lui Pasolini cu maică-sa: în final, o arie din Rossini cântată de Callas se va împleti cu strigătele femeii la primirea veștii că fiul ei e mort. Cadre intimiste, cadre cu caracter simbolic (still-uri cu arhitectură fascistă, sau cu obiectele personale), peisaje (urbane) care te fac să înțelegi că lumea e pe ducă de mult, ba uneori a fost mai pe ducă decât acum.

Că-ți place sau nu de el, Pasolini e clar unul dintre cei mai sinceri și mai încrâncenați artiști din toate timpurile („istoria e făcută de cei care spun nu”). Or, tocmai aspectul ăsta nu transpare suficient din filmul lui Ferrara. În ciuda finalului, unde aflăm din gura personajelor lui Pasolini că „nu există final”, nimic nu mă convinge că lucifericul artist nu e mort și îngropat pentru totdeauna alături de opera lui, cu care s-a confundat. Nimic nu ni-l „tălmăcește” în cuvinte pe care să le înțeleagă și să le urmeze receptorul contemporan. Filozofia expusă are nevoie de note de subsol (și „bibliografie esențială”, vorba lui Pasolini), contextul social-politic din Italia anilor 70, mai ales așa cum îl percepe cineastul, e iarăși comprehensibil doar până la un punct. Nici complet autist/ ermetic (ceea ce ar fi fost interesant), nici foarte elocvent în mesajul lui principal, filmul lui Ferrara e strict pentru fani.

Notă: 6.5

nota_6.5.jpg

Poate vrei sa vezi si

Vezi mai mult