the-theory-of-everything.jpg Deci, l-am văzut pe Eddie Redmayne la Oscar și n-are torticolis, ceea ce-i de mirare, la cât a stat cu capul strâmb la filmări. Chiar și așa, ne-a câștigat simpatia. În primul rând, pentru că a avut un rol ingrat, care nu prea i-a lăsat libertate de mișcare, nici la propriu, nici în alt sens. Și din care a scos tot ce s-a putut scoate. Având în vedere că, ironic vorbind, personajul lui nu este personajul principal. 

Acela fiind nevasta lui Stephen Hawking, Jane (Felicity Jones), după a cărei carte (auto)biografică a fost realizat scenariul. Spre deosebire de Hawking, a cărui evoluție este (până în actul trei, unde survine un twist) liniară, punctată descendent de simptomele bolii și, într-un fel, ascendent de performanțele intelectuale, Jane chiar are o poveste. Care, simplu și, pe alocuri, cu adevărat emoționant, vorbește despre dăruire, luptă, speranță, îndoială, credință. Fiindcă emoția nu se naște din reprezentarea unei infirmități, ci din dialog/ confruntare. 

Hawking, student genial și plin de viață, care visează să descopere formula Universului, unind teoria relativității cu mecanica cuantică, este lovit de o oribilă boală neurologică: ironic, omul care jonglează cu infinituri în mintea lui nu-și va mai putea controla propriul corp. Medicii îi dau cel mult doi ani de trăit. Altă ironie: religioasa Jane, pe care ateul Stephen a cunoscut-o la un party, îl va îngriji și-i va rămâne fidelă. Dar nu din cauza convingerilor religioase, ci din dragoste. 

Deși un astfel de sacrificiu nu poate fi înțeles, cred eu, decât de un public trecut de o anumită vârstă, tonul filmului, optimist, „cu zâmbetul pe buze”, se adresează noii generații, motivaționaliste (v. mesajul, reprodus prin sintetizatorul lui Hawking, „unde e viață, acolo e și speranță”). E așa, o seninătate stoică în toată chestia asta, de ți se pune un nod - catharctic - în gât. Nu lipsesc momentele funny, de urmărit cu ochii umezi: Hawking cu copiii (căci, da, copii poate să facă), cu colegii de breaslă, cu proaspătul prieten de familie Jonathan - cu care Felicity ar putea avea o idilă. 

Dincolo de proiecțiile nomalizărilor și ale statuetei câștigate, care ar putea să-i exagereze dimensiunile, The Theory of Everything rămâne un film cuminte, fără a fi pe măsura subiectului, dar al cărui rol hagiografic este slujit corect, și, nu în ultimul rând, un film care-ți suprasolicită în exces glandele lacrimale. (Sfatul meu: pregătiți-vă vreo două pachete de șervețele, c-o să cam dați apă la șoricei.) 

Notă: 7.5  

nota_75.jpg



Scris de Stefan | Monday, 23.02.2015 14:37 Cronica de film

National Cinematografic