trainwreck_poster.jpg „Infamul” Apatow și ușor subversiva Amy Schumer s-au găsit (tipa este protagonista serialului care ne cheamă înăuntrul ei, orice ar însemna asta, Inside Amy Schumer). Sunt suflete pereche. Un personaj precum cel propus de Amy (numit tot Amy, personajul) era tot ce-i lipsea lui Apatow să-și mai condimenteze registrul, în timp ce Schumer pare să intre în mintea lui Apatow și să scrie de acolo povestea vieții ei (că e semiautobio). Cu mici excepții (din fericire, alea bune), mare diferență de stil și abordare nu e. (Amy a respectat până și „exigența” lungimii, îndesând scene de umplutură obligatorii. Apatow probabil că o adoră.) 

Trainwreck e povestea – sau, mai corect spus, portretul – unei căzături egoiste: Amy, redactoriță la o revistă de scandal, este vrednica moștenitoare a unui tată ticălos, care, pe când ea și sor-sa erau mici, le-a ținut teoria păpușilor. Pe scurt (cu toate că și varianta integrală e faină), teoria sună cam așa: „Nu ți-ar plăcea să te joci toată viața cu aceeași păpușă, nu? Atunci, ține minte: monogamia nu e realistă.” În timp ce Kim, sora mai mică, e o eretică încăpățânată (familie, copil, sex cuminte), Amy duce la consecințe extreme filozofia patriarhală carpe diem: bea cât încape, trage iarbă și-și dă chiloții jos fără să discrimineze – care ai noroc să-i fii prin preajmă, ăla ești. Doar să nu ceri mai mult, gen îmbrățișări după, dormit împreună: Amy n-ar dormi alături de careva nici pe scaun, în avion. Ca să nu mai spunem că, în pat, se comportă ca ultimul nesimțit de mascul: ea să aibă plăcere, restul nu mai contează. Fiindcă totuși pare a avea o relație stabilă, cu Steven culturistul, infantil și, mai mult ca sigur, homo latent, nu se sfiește să ceară să i se vorbească dirty în timpul sexului. Cum încearcă muntele de om să-i facă pe plac e din desene animate, în cazul ăsta, calitate premium. 

Dar... Dar... Dar... Cum e și de așteptat, se produce schimbarea, sub numele de Aaron al unui doctor de sportivi, pe care Amy trebuie să-l intervieveze în legătură c-un articol. Aaron e exact pe dos față de toți masculii care au poposit între picioarele ei: cuminte, feciorelnic am zice, rezervat, cu o înțelepciune a lui lipsită de emfază, adică un bun simț educat. Fizic vorbind, nici Amy nu-i vreo răvășitoare, dar el chiar e lipsit total de sexapil. Da, în bună tradiție apatowiană, contactele fizice în general sunt penibile, dar în cazul celor doi nici n-ar putea fi altcumva. Pe de altă parte, în lipsa unor dovezi pro sau contra, e hazliu s-o auzi pe Amy povestindu-i colegei cât de fenomenal a fost sexul cu respectivul. Doar că ar trebui și noi spectatorii să înțelegem cât de cerebral poate fi sexul uneori. 

În rest, în timp ce simte cu groază cum crește dragostea în ea, de parcă ar fi lt. Ripley însărcinată cu xeny, Amy suferă ușoare metamorfoze înspre genul feminin: începe să-și pună probleme precum ce s-ar întâmpla dacă Aaron ar descoperi un tampon în wc (glumă îngroșată până la refuz, dar comicul cumva funcționează, fiindcă avem în contrapondere o îngrijorare reală). Sau texte tipic feminine (= absurde) gen: îmi faci cunnilingus doar ca să te simți tu bine, dar să nu te prind că renunți, acum că ți-am spus. 

Marile încercări sunt, de fapt, mici, sau, atunci când sunt mari (moartea unui apropiat), sunt tangențiale la ceea ce abia putem numi o poveste a transformării/ „răscumpărării păcatelor” prin iubire. Firește, nu ne așteptăm la A Christmas Carol, dar (anti)eroina noastră nu ține să sufere o schimbare semnificativă: știa de la început că e o zdreanță egoistă, ei și? Problema ar fi că o astfel de schimbare nici n-ar fi foarte binevenită: până la urmă, personajul e simpatic așa cum e. Atunci, de ce să-l alterezi, chiar și un pic? Ceva nu merge. Poate și de aceea, schimbările sunt îngrămădite în ultima treime, ceea ce generează un final repezit, după care parcă te mai aștepți la ceva. (Da, scena finală e faină, dar e mai mult ca o promisiune. Simțim aici un sequel?) 

Personajele secundare sunt șmechere: baschetbalistul James LeBron, pacientul permanent și confidentul lui Aaron, face un cameo nostim, colega lui Amy, mult-prea-zâmbitoarea Nikki (Vanessa Bayer) e mortală (cât poate să transmită printr-o simplă grimasă), dar bomboana de pe tort e Dianna, șefa hyperbitchy, o Tilda Swinton de nerecunoscut și de milioane. 

Cum ziceam, Amy scenarista se scrie pe ea însăși, iar asta se simte: situațiile sunt mai nuanțate, uneori mai puțin convenționale, ceea ce dă un efect de autentic în plus. Ceva sentiment se înfiripă în relația fiicei cu tatăl denaturat, acum la azil, sursă de bancuri cu bătrâni senili. 

Fără a fi vreo revoluție în universul apatowian (sună pretențios, dar nu găsesc alt termen), Trainwreck are atuul unui personaj principal ceva mai memorabil. În rest, dacă sunteți fani Apatow, e clar că nu trebuie să-l ratați. 


Notă: 7.5 

nota_75.jpg  


beretnr4bnnrmic.png

Mai repede decât unii chelneri la terasă! Dacă stai în București și-ți comanzi berea noastră TNR, o primești în mai puțin de 2 ore. Iar dacă se întâmplă vreo calamitate și nu-ți ajunge în 2 ore, ai 20 de beri gratis de la noi.

Scris de Stefan | Tuesday, 21.07.2015 18:53 Cronica de film

National Cinematografic