Yellowbird (2014) – Pana mea…

Mi-am zis hai să-l bifez și pe ăsta, dar eram și curios să știu de ce zăbovește de luni și luni de zile pe ecrane, în ciuda unei lipse de ecouri critice/ feedback de la public. Răspunsul, din păcate, nu e pentru că ar fi vreo capodoperă underrated, ci mai degrabă fiindcă au uitat să-l scoată. 

Îl avem pe orfanul Yellowbird. (Iertată-mi fie ignoranța într-ale ornitologiei, dar nuș ce specie e și am așa o impresie că nici makerii n-au habar. Oricum, comparativ cu celelalte zburătoare din film, are meclă de prădător. Deși rolul e de dulce copil…) Yb n-are nicio curiozitate cine l-a adus pe lume și nici ce naționalitate deține. Descoperit de gărgărița isterică Bug, se mulțumește cu statutul de cel mai bun prieten al acesteia și al unor iepuri care nu știu sau refuză să vorbească. Dar bărzăbuna se dovedește a fi un fel de conștiință, supraeu, zeiță, geniu bun – ca toate la un loc (de la un moment dat încolo, îi apare sub formă de halucinații persecutoare și mustrătoare, mai ceva ca fantoma greierului din Pinocchio). Ideea e că îl tot îndeamnă să-și ia zborul, să se ducă la ale lui, adică să-și găsească un stol cumsecade. Ocazia se ivește când în preajmă apare bătrânelul Darius (vocea lui Danny Glover), un mierloi albastru șef peste un trib, urmărit de pisici sălbatice și ticăloase. Muribund, îi dă lui Yb ultimele indicații legate de migrația anuală pe care albaștrii tre s-o efectueze cât mai repede fiindcă a dat cu toamnă deja. Aici se întâmplă ceva îh: Yb (și sfătuit de Bug) se dă drept cel ales de Darius să conducă stolul spre țara bananelor, deși moșul zisese clar că acel rol îi revenea ambițiosului Karl. 

Deci, minciuna care-l apasă îl transformă pe Yb într-un (fel de) antierou, un impostor (specia lui, zice Karl, care s-a prins ce-i cu derbedeul, nici măcar nu e migratoare). Crede el că se va mântui, că e capabil să-i ducă pe albaștri pe tărâmul făgăduinței, ferindu-i de primejdiile călătoriei? Mnu înțelegem prea bine. Frământarea interioară e cam opacă. Iar în ce privește pericolele, principalul ar fi „păsările de fier” – ați ghicit, avioanele. Darius ar fi descoperit o rută mai puțin obișnuită, departe de ele. Cunoștințele au fost transmise, pe patul de moarte, lui Yb într-o formă rudimentară, ca o hartă veche. Evident, cu toții ajung la dracu în praznic, Yb cade în dizgrație, îi vine o idee salvatoare etc etc. Soluția de la final este previzibilă și pentru un copil de 8 ani. Dar oricum targetul principal e mult sub vârsta respectivă. 

Ca să nu rănească sensibilități (sau, ca s-o spunem pe-aia dreaptă, din lipsă de inspirație), scenariul susură lin, eroul e cruțat pe cât posibil: problemele sunt surmontabile cu ochii închiși, ăia (în afară de Karl, se înțelege) îl plac (iar asta nu-i dă prea multe remușcări). Ba, ca să vezi și să nu crezi, i-a cam căzut cu tronc frumoasei Delf. Nu se știe de ce. 

Mult prea cuminte chiar și pentru o categorie mai fragedă, mult prea lipsit de imaginație chiar și pentru cei mai neprihăniți, cu o poveste neverosimilă și lipsită de nerv, dialoguri cu prea puține calorii, un personaj principal inconsistent și altele, secundare, și mai și (o bufniță e perfidă, dar și-a pierdut mobilurile în vreo scorbură), cu glume mai degrabă insipide decât light („ar trebui să renunți la carbohidrați” spune exasperat Yb când vede că nu-l poate urni din loc pe grasul de Darius). Animația, pentru un buget pe care îl intuiesc ca fiind modest, e destul de OK (faza cu epava în furtună are ceva calități). În rest, ce să mai zic? O mare surpriză e coloana sonoră, iar OK (te aștepți să fie ceva gen noapte bună, copii, dar nu e). Printre piese, și una a formației… Gogol Bordello (ej nebun?!). 

Notă: 5