war-dogs-poster.jpg Todd Phillips se pricepe de minune să scrie/ regizeze comedii cu adulți ușor retardați puși în situații dureroase (v. seria Mahmurelilor). Mă gândeam că War Dogs o să fie la fel sau undeva pe-aproape. Da’ de unde: fazele din trailer sunt cam singurele care intră la categoria respectivă. Restul e seriozitate. Nu că asta ar fi ceva rău în sine. Dar Phillips e departe de a convinge, așa cum o face când vine vorba de specialitatea lui. 

Suntem în 2005, pe vremea telefoanelor cu clapetă. David (Miles Teller) este, la 20 și un pic de ani, un luzăr autentic: e maseur (numai de bărbați, n-am înțeles de ce) și, pe lângă asta, încearcă un biznis cu lenjerie de pat pentru bătrâni, pe care a luat-o en gros și pe care nu i-o cumpără nimeni („nimănui nu-i pasă de bătrâni”). La o înmormântare, dă peste vechiul tovarăș din copilărie/ adolescență Efraim (Jonah Hill), prilej să-și amintească de vremurile „de glorie”. Și ca Efraim să-i propună lui David să-i fie partener în afaceri cu armament. Totul legal: vindem armatei americane. Cum așa? (Iar aici e cu adresă directă...) Păi, fiindcă Bush a dat liber la „micii întreprinzători”, să nu mai câștige numai rechinii ăi mari, să aibă și gura la cei amărășteni ce să mănânce. Firimituri. Numai că, în domeniu, „firimituri” înseamnă (zeci de) milioane. Și uite așa se specializează ei pe vândut orice face buba. Vrei un lot de Podbyrin 9.2 mm, arma lui Schwarzy din Red Heat? A doua zi îl ai (chiar dacă Podbyrin 9.2 mm, cum bine știm, nu există în realitate). 

Și încep să facă băieții bănuți serioși, se îmbată de succes, se bagă la mai mare/ mai mult, că niciodată nu ajunge. Și, evident, apare problema, apoi, urmează derivațiile/ complicațiile. Previzibil, relațiile sunt supuse unor teste. Cam la fel de previzibile sunt însă și cotiturile pe care le iau acestea. 

Trecerea lui David de la situația de emasculat financiar/ social (maseur) și de idealist la cea opusă e disproporționată ca timp față de restul: problemele și complicațiile ar fi trebuit să ocupe mai mult – lupta pentru a-și menține statutul, beneficiile, conflictul cu soția (care, evident, e împotrivă), îndoielile etc. Având în vedere contextul (că benefiicile respective sunt bazate pe oportunități, ca să nu spunem noroc, în niciun caz pe efort și risc), nu prea ne interesează cum a ajuns așa, ci cum face să rămână așa. E aici un dezechilibru nesatisfăcător: poate că situațiile conflictuale (foarte puține, de altfel) sunt suficient de exotice ca să ne mențină atenția, dar influența acestora asupra personajelor este mult prea blândă. Ca și cum, în lipsa acelui grotesc generator de umor mai mult sau mai puțin negru din Mahmureli, Phillips e derutat și dă înapoi. Și pierde din vedere că, la un astfel de subiect (viață-moarte), mizele trebuie să fie pe măsură (dacă tot ne prefacem serioși). Or, aici mizele sunt meschine și, logic, soluțiile, la fel. 

Promisiunea pe care Efraim i-o face lui David (și, implicit, nouă) când zice „It’s a f...cking gold rush” nu va fi respectată. Rush este, dar nu acolo unde trebuie. 

Poveste călduță, cu momente de umor fain, înecate în derizoriu, cu o morală finală lăsată în coadă de pește. Faptul că e împărțită pe „capitole” (punctate de replici) mai mult derutează. Textul naratorului (David) este de multe ori în plus, dublând inutil ceea ce deja vedem cu ochii fizici și cu cei ai minții. Scenariul, bazat pe fapte reale, e atât de convențional ca scriitură, că n-ai niciodată senzația de real. 

Dacă încă n-ați aflat, o parte substanțială a fost filmată în România (pe post de... Albania) și sunt implicați vreo 7-8 actori români, printre care Gabriel Spahiu și Andrei Finți. Toată treaba asta ar fi subiectul unui articol separat. Doar atât am de spus: dacă scenariul se bazează pe fapte reale, producătorii ar fi putut fi mai puțin neglijenți. Poate că filmul ajunge și în România, iar românii știu că... albaneza nu e română (așa cum se aude la un moment dat, foarte clar). Pentru asta, mi se pare normal să scad juma de punct. 

Printre detalii, de remarcat veiozele cu kalașnikov-uri aurite ca suport. Numai mintea (genială a) lui Philippe Starck putea să conceapă așa ceva.  

Notă: 6

nota_6.jpg


We know both the art of matching people and the science of technology.

Staffing done right: +250 tech specialists and a 95% retention rate. See our current job openings!

Scris de Stefan | Wednesday, 17.08.2016 17:04 Cronica de film

National Cinematografic